Universitatea Politehnica București, cea mai veche și prestigioasă instituție de învățământ tehnic superior din România, are o istorie de aproape două secole. De la înființarea școlii cu predare în limba română de Gheorghe Lazăr, la Școala de Poduri, Șosele, Mine și Arhitectură, și până la Institutul Politehnic și Universitatea Politehnică de astăzi, această instituție s-a impus ca una dintre cele mai renumite și importante din țară.
Politehnica București, 200 de ani de formare a inginerilor români: Școala de Poduri și Șosele și instruirea militară a studenților
Politehnica își are originile în 1818, când Gheorghe Lazăr a înființat prima școală tehnică superioară cu predare în limba română la mănăstirea Sfântul Sava din București.
Această instituție a fost reorganizată în 1832 sub denumirea de Colegiul de la Sfântul Sava, având un rol crucial în dezvoltarea învățământului tehnic din România.
Un moment definitoriu a fost în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat “Școala de Poduri și Șosele, Mine și Arhitectură”. În 1867, aceasta a fost redenumită “Școala de Poduri, Șosele și Mine”, iar în 1881, sub conducerea lui Gheorghe Duca, a devenit “Școala Națională de Poduri și Șosele”, cu o durată a studiilor de cinci ani.
De la Școala Politehnică la Universitatea Politehnica din București
Prin decretul regal nr. 2521 din 15 iunie 1920, Școala Națională de Poduri și Șosele a fost transformată în Școala Politehnică din București, având patru secțiuni principale: Construcții, Mecanică și Electricitate, Mine și Metalurgie, Științe Industriale. În 1923, Școala Superioară de Silvicultură a fost integrată, formând Secțiunea Silvică, iar ulterior au fost adăugate noi specializări, precum Telegrafie și Telefonie (1924), Hotarnici și Cadastru (1926) și Aviație (1931).
În primele decenii de existență, Politehnica avea o capacitate maximă de 1200 de studenți și a format până în 1930 un număr de 833 de ingineri. Perioada interbelică a marcat consolidarea statutului de centru de excelență în inginerie, atrăgând profesori și cercetători renumiți. Această perioadă a fost caracterizată de dezvoltarea infrastructurii, modernizarea laboratoarelor și diversificarea specializărilor.
Instituția a suferit mai multe schimbări de denumire: în 1938 a devenit Politehnica București, în 1948 Institutul Politehnic București, iar din 1992, Universitatea Politehnica din București. Astăzi, este una dintre cele mai mari și prestigioase universități tehnice din Europa de Est, cu numeroase parteneriate internaționale și o infrastructură modernizată.
Vezi și: Universitatea Politehnica Timişoara (UPT) colaborează cu universităţi din China în domeniul AI
Rigoarea academică: nota 12 minimă pentru promovare
Una dintre cele mai exigente cerințe academice din istoria Politehnicii București a fost introducerea notei minime de trecere de 12, pe o scară de la 1 la 20, ceea ce reflecta standardele înalte impuse de profesori și dificultatea examenelor. Studenții erau obligați să demonstreze cunoștințe temeinice și abilitatea de a aplica teoria în practică.
Procesul de admitere era, de asemenea, foarte strict, incluzând probe scrise și orale la discipline precum algebră superioară, trigonometrie, fizică, chimie și geologie.
Curriculumul includea nu doar cursuri tehnice, ci și domenii precum economie, contabilitate, organizarea muncii și limbi străine, pregătind astfel ingineri capabili să răspundă rapid cerințelor pieței muncii.
Studenții institutului beneficiau de instruire militară
Un alt aspect distinctiv al Politehnicii a fost pregătirea militară obligatorie. Studenții din ultimul an erau instruiți între martie și iunie, obținând gradele de caporal și sergent.
Stagiul la trupă, desfășurat între august și octombrie, se încheia cu examenul pentru obținerea gradului de sublocotenent de rezervă. În paralel cu Politehnica, funcționau o baterie de artilerie și o companie de geniu, conduse de un colonel de artilerie.
Această pregătire militară urmărea să dezvolte disciplina, spiritul de echipă și abilitățile organizatorice ale studenților.
Astfel, absolvenții Politehnicii nu erau doar ingineri competenți, ci și ofițeri de rezervă, pregătiți să apere țara în caz de nevoie.
Nicolae Vasilescu Karpen, personalitate de referință, primul rector al Politehnicii
Unul dintre cei mai remarcabili profesori ai Politehnicii București a fost Nicolae Vasilescu Karpen. Născut în 1870, a absolvit Școala Națională de Poduri și Șosele în 1891 ca șef de promoție.
A continuat studiile la Școala Superioară de Electricitate din Paris și a obținut un doctorat în fizică la Universitatea din Paris, sub îndrumarea lui Henri Poincaré.
Karpen a fost numit director al Școlii Naționale de Poduri și Șosele în 1918 și primul rector al Școlii Politehnice din București, funcție pe care a deținut-o până în 1940.
A introdus cursuri practice, stagii de vară în industrie și a pus bazele doctoratului în inginerie. De asemenea, a realizat cercetări inovative în domeniul electricității, fiind celebru pentru Pila Karpen, un dispozitiv capabil să producă energie teoretic infinit.
Școala de formare a viitorilor ingineri români
Politehnica București a jucat un rol esențial în dezvoltarea învățământului tehnic românesc. De la Școala de Poduri și Șosele din 1864 până la Universitatea Politehnica din prezent, instituția a format mii de ingineri care au contribuit la modernizarea României.
Rigoarea academică, inclusiv sistemul de notare sever, și instruirea militară au făcut ca absolvenții să fie recunoscuți pentru competențele lor deosebite.
Prin contribuțiile sale, Politehnica București rămâne un pilon al educației inginerești românești, continuând să pregătească generații de specialiști capabili să inoveze și să conducă dezvoltarea tehnologică a țării.
Sursa: playtech.ro
Articolul Politehnica București, 200 de ani de formare a inginerilor români: Școala de Poduri și Șosele și instruirea militară a studenților apare prima dată în Pedagoteca.
