Idei principale:
- Folosirea cuvântului „iubire” pentru orice îi estompează sensul și îi slăbește forța.
- Limbajul exagerat al iubirii mută atenția de la relații și angajament către satisfacția personală.
- Utilizarea greșită a conceptului de „iubire” poate adânci singurătatea, slăbind conexiunile semnificative.
Înainte de a analiza criza actuală a limbajului, merită să facem o scurtă călătorie în timp pentru a înțelege de unde venim. În limba română, termenul „iubire” provine din slavonă și a intrat în vocabularul nostru inițial prin filieră bisericească. La origini, semnificația lui era exclusiv spirituală: definea porunca de „a-ți iubi aproapele” și descria o relație profund personală, un sentiment pur legat de divinitate. Oamenii se adunau în comunități și împărtășeau aceste trăiri universale pentru Dumnezeu.
În timp, cuvântul a coborât din sfera sacră în cea profană, ajungând să denumească un statut de autenticitate și maturitate în relațiile dintre oameni. Titlurile de „iubit” și „iubită” au căpătat o greutate aparte, fiind asumate de persoanele care au trecut relația prin testul împlinirii și al unirii fizice, bazate pe cunoașterea profundă a celuilalt, spre deosebire de stadiul mai simplu de „prieten” sau „prietenă”.
De altfel, noi, românii, folosim cuvintele ca pe niște indicatori de distanțare emoțională. Când vrem să ne delimităm clar de cineva de care nu suntem interesați din punct de vedere amoros sau spiritual, folosim eticheta de „amic” („este doar un amic”). „Amicul” este cel care nu are nicio șansă să împartă iubirea cu noi. În schimb, când vrem să simțim o persoană cât mai aproape, o numim „prieten” – un statut unde porțile sufletului rămân deschise și unde încă mai există o șansă de a transmite și de a primi dragostea. Din prieten poți trece la iubit, dar din amic la iubit (ca relație) nu poți trece.
După ce am prezentat pe scurt iubirea din slavă, să trecem la prezent.
Trăim într-o epocă a contradicțiilor. Avem la dispoziție tehnologia necesară unei conexiuni extraordinare, și totuși oamenii se simt incredibil de singuri și izolați. Am putea avea aproape orice la îndemână, și totuși ne trezim frustrați sau plictisiți. Trăim în era informației, dar lumea noastră este marcată de neîncredere și apatie. Folosim cuvântul „iubire” tot timpul, însă modul în care îl folosim estompează tot mai mult ceea ce înseamnă el de fapt.
O parte a problemei legate de modul în care folosim cuvântul „iubire” se datorează inflației semantice și unei tendințe culturale mai largi către un limbaj hiperbolic. Folosim expresii din ce în ce mai puternice pentru a transmite același sentiment, tocmai pentru că limbajul nostru de zi cu zi și-a pierdut precizia și greutatea.
De exemplu, când cineva este întrebat cum a fost un anumit lucru, „bine” nu mai este de ajuns. Spunem că a fost „extraordinar!”. La finalul fiecărui interviu, oamenii nu mai spun doar „mulțumesc”, ci „vă mulțumesc din suflet!”. În mod similar, în loc să ne placă pur și simplu ceva, spunem că „iubim” acel lucru. Astăzi, dacă nu folosim cea mai intensă formă de descriere, riscăm să lăsăm impresia unei critici subtile.
Totuși, când apelăm la expresii tot mai puternice pentru a transmite aceeași idee, aplatizăm diferențele dintre gânduri, emoții și experiențe. Dacă totul este „extraordinar”, devine mai greu să distingem ce este cu adevărat excepțional. Dacă fiecare idee este „de geniu”, este greu să știm ce merită cu adevărat luat în considerare. Dacă „iubim” totul – de la oameni la produse și până la experiențe trecătoare –, a iubi alunecă spre „a-ți plăcea foarte mult”, iar limbajul pe care ne bazăm pentru a exprima un angajament profund începe să își piardă puterea asupra noastră.
Oamenii realizează foarte bine diferența conceptuală dintre a iubi un sandviș cu curcan și a-și iubi copiii, însă această alunecare a „iubirii” către un simplu „îmi place mult” are ramificații practice. Pentru a înțelege de ce, ne ajută să facem un pas înapoi și să privim ce se întâmplă atunci când limbajul se schimbă în alte domenii.
Filozoafa Eve Kitsik susține că atunci când categoriile legate de noțiunea de „rău” sau „vătămare” se lărgesc pentru a include o gamă mai largă de fenomene, oamenii nu își pierd neapărat capacitatea de a înțelege diferențele dintre subtipurile acelei categorii extinse. Putem distinge în continuare, de pildă, vătămarea fizică de cea psihologică. Totuși, categoria extinsă îi ghidează pe oameni în modul în care își orientează atenția asupra problemei. Ea scrie: „Modul în care folosim termeni precum «hărțuire sexuală» sau «drepturile omului» influențează problemele pe care alegem să le abordăm, mai întâi ca indivizi, și implicit ca comunități.”
Altfel spus, cuvintele pe care le folosim nu doar descriu realitatea – ele ne ghidează atenția și modul în care reacționăm. Lărgirea unei categorii îi va determina pe oameni să vadă o gamă mai largă de probleme – chiar și atunci când variază ca intensitate – ca fiind demne de atenție și reacție. Limitarea unei categorii îi va face pe oameni să acorde prioritate doar cazurilor extreme.
Ideea crucială aici nu este legată de vătămare, ci de observația generală că utilizarea limbajului ne afectează percepția și acțiunile. Acesta este punctul în care folosirea atât de largă a cuvântului „iubire” revine în prim-plan. Când iubirea ajunge să includă sandvișurile noastre și hainele unor străini, acordăm și prioritizăm atenție și acțiune unei categorii mult mai largi de lucruri, chiar dacă știm în continuare diferențele dintre ele.
Cu toate acestea, analogia dintre vătămare și iubire se rupe într-un punct important, care ne arată ce este cu adevărat în joc atunci când folosim greșit cuvântul „iubire”. Diferența dintre „a iubi” și „a-ți plăcea” nu este o chestiune de intensitate, așa cum este în cazul vătămării. Este o diferență de structură, de natură. Când îți place ceva, vrei să te implici în acel lucru, să fii în preajma lui, să vorbești despre el și așa mai departe. Când iubești pe cineva sau ceva, nu este vorba pur și simplu de faptul că vrei mai mult sau simți mai mult. Te investești pe tine însuți în subiectul sau obiectul iubirii tale, iar această investiție se manifestă prin modul în care vorbești, acționezi și ești prezent de-a lungul timpului, modelându-ți identitatea.
Iubirea este orientată către celălalt. Ea implică atenție, angajament și dorința de a oferi (și uneori de a te sacrifica) pentru ceva sau cineva dincolo de orice satisfacție imediată. Iubirea ne cere ceva. Totuși, când spunem „iubesc asta” vrând să spunem de fapt „îmi place foarte mult asta”, atenția se mută de la relație la propria satisfacție personală. Trecem de la angajament la consum. În acest fel, inflația semantică poate, de fapt, să întărească o schimbare în modul în care iubim.
Într-un studiu recent (deși restrâns), cercetătorii au descoperit că „creșterea exprimării iubirii a dus în timp la o intensificare a sentimentului de a fi iubit; totuși, creșterea iubirii resimțite nu a dus la o intensificare a exprimării iubirii.” Deși pot exista mai multe moduri de a interpreta acest rezultat, un lucru este cert: în cazul iubirii, cu cât oferi mai mult, cu atât primești mai mult, dar nu și invers. Desigur, poate că nu este valabil în fiecare caz. Oamenii se trezesc uneori în relații unilaterale sau toxice, fie ele platonice sau romantice, dar să nu presupunem că relațiile eșuate sunt regula, iar cele bune sunt excepția.
Când folosirea exagerată a cuvântului „iubire” devine modul nostru implicit de a vorbi, ne antrenăm subtil să privim lumea – inclusiv pe ceilalți oameni – prin prisma a ceea ce ne pot oferi ei nouă. Devenim mai egoiști.
De asemenea, devenim mai singuri, în ciuda numărului mare de oameni și lucruri pe care pretindem că le iubim în viața noastră. Singurătatea nu înseamnă pur și simplu absența oamenilor. Ea reprezintă adesea absența unor relații semnificative – a sentimentului de a fi văzut, înțeles și valorizat. Când relațiile de iubire sunt definite doar prin ceea ce fac ceilalți pentru noi, fiecare persoană va tinde să vadă relația prin prisma lipsurilor, în loc să își imagineze ce ar putea face ea însăși pentru a o consolida.
Până la urmă, nu degeaba „a iubi” este un verb de conjugarea a IV-a. Cere timp, structură și o gramatică interioară pe care nu o poți învăța pe scurtătură.
Curierulnational.ro
Observatornews.ro
Povesteacasei.ro
moneybuzz.ro