Aurelian Preda a scăpat de pe petrolierul Unirea, care a explodat lângă Capul Caliacra, acum 43 de ani: „Mircea Băsescu a tăiat parâma. Din cauza disperării, și-a înfipt briceagul în palmă!”

Marinarul ploieștean Aurelian „Relu” Preda (68 de ani) retrăiește, într-un interviu pentru Libertatea, momentele traumatizante ale naufragiului petrolierului Unirea, din urmă cu 43 de ani.

Petrolierul Unirea a fost cea de-a doua navă de mare tonaj din seria petrolierelor de 150.000 tdw, construite în România, în 1978, la Șantierul Naval Constanța.
La 13 octombrie 1982, la 9.15, în condiții de mare liniștită și vizibilitate foarte bună, petrolierul s-a scufundat la circa 40 de mile marine sud-est de Capul Caliacra, în Marea Neagră, la adâncimea de aproximativ 1.400 de metri, în urma unei explozii care a avut loc la bord.
Scufundarea navei Unirea, conform Lloyd List, a fost considerată cea mai mare pierdere navală mondială din anul 1982.
Contravaloarea de asigurare a navei de 36,6 milioane de dolari a fost integral recuperată de statul român de la asigurătorii acesteia. 
Operațiunile de salvare au fost coordonate de pe malul bulgăresc și au implicat 8 nave românești, 5 nave bulgărești și două nave sovietice.
A fost înregistrat un singur deces, bucătăreasa Elena Ganță. 

Libertatea: Ce faceți, cum sunteți?Aurelian Preda: Am ieșit la pensie. Am renunțat să mai navighez din 2018, mi-au ajuns aproape 38 de ani pe mare, dintre care 22 de ani de mecanic. E cea mai mare responsabilitate pe orice navă să fii mecanic-șef, că nu întreabă nimeni ce face comandantul sau altcineva. „Unde-i șeful mecanic?”, se aude cel mai des. Pentru că mecanicul se ocupă de „inima vaporului”. Mai ales în ultimii ani, când s-au schimbat foarte mult regulile și au apărut noi legi pentru respectarea operațiunilor care se fac în port. Au crescut controalele la Port State Control. E o mare responsabilitate.

Ca mecanic, răspunzi de toată partea tehnică. Începem cu motorul principal, care este piesa de bază. Motoare generatoare de curent, compresoare, aer, frigidere… Tot ce ține, practic, de viața navei, de „inima navei”.

Messi și ultimul contract

– Vă aduceți aminte ultimul contract?– Da, chiar la ultimul contract am avut necazuri. Eu m-am schimbat cu două săptămâni înainte, în Argentina, nava avea o problemă, schimbase un tanc de păcură cu un tanc de motorină. A fost un șef mecanic filipinez înaintea mea și a făcut nu știu ce manevră, a contaminat tancul cu motorină. Le-am zis: „Băi, ce fac, că eu ajung în Spania, și e controlul legat de concentrație, o să avem probleme”. Și chiar s-a întâmplat, am ajuns, n-am reușit să curăț tancul. Era imposibil în două săptămâni. Cum am ajuns acolo, mi-au luat probe de motorină și mi-au arestat nava, înțelegeți?

– De unde veneați?– Din Rosario, de unde e născut și crescut Leo Messi, încărcasem grâne, am ajuns în nordul Spaniei. Am fost reținuți 3 zile, apoi 5 zile manevră cu remorchere, o pierdere de cam 100.000 de dolari. Era și navă veche, de 13 ani, cu multe probleme tehnice, am reușit să le acopăr, dar cu combustibilul sunt reguli drastice acum…

– Spuneați că ați ieșit la pensie în 2018. V-ați săturat?– La un moment dat e o saturație. În plus, „ownerii” vor să investească și cât mai puțin în reparații, în piese de schimb… 

De la Horticultură la Marină

– Să dăm timpul înapoi. Cum ați ajuns marinar?– Întâmplător! Am terminat Colegiul „I.L. Caragiale” din Ploiești, profilul mate-fizică. Cum fratele și verii mei au terminat Horticultura, hop și eu la Agronomie. M-au dus la examen, dar am picat cu nota 8,12, în anul acela a fost o concurență fantastică la Horticultură. Am fost primul sub linia roșie. Am făcut contestație, dar tot n-am intrat. Mi-au propus să mă transfer la Cultura Mare, la câmp, nu îmi convenea. Și mă întâlnesc pe bulevard, în Ploiești, cu un coleg de clasă. Zice: „Băi, uite, eu am intrat la Marină, la Constanța, nu vrei și tu? E sesiunea de toamnă. Nu e prea greu, tu știu că ești bun la analiză matematică”. Așa, spun, dar trebuie fizica să o repet. Și am mers. N-aveam nicio legătură cu apa, cu marea… Știam cât de cât să înot! A, și mai fusesem în tabără, la Năvodari, în clasa a XI-a, și am vizitat portul… Dom’le, ce o însemna Marina?

A fost, pur și simplu, o întâmplare. Dacă nu mă întâlneam cu colegul de clasă, nu ajungeam la Marină. Mă duceam și dădeam la Petrol și Gaze, la Ploiești. Am intrat cu 6,84, acolo, în toamna lui 1976, nu e medie mare, dar am fost mulțumit că am intrat.

Pe „Independența” cu o săptămână înainte de dezastru

– În 1977 se scufunda „Independența”, dv. abia intraseți în academie…– Au murit 42 de oameni acolo. Cu o săptămână, chiar înainte de a pleca nava în ultimul ei voiaj, grupa noastră a vizitat „Independența”. Ne-au dat în primire unui șef mecanic. M-a impresionat, vă dați seama. Nu știam că eu o să ajung pe „Unirea”, nava similară, următoarea după Independența…

– Deci în 1980 terminați Academia. Care a fost prima expediție?– Primul meu voiaj a fost la Casablanca, în Maroc, ca stagiar în anul 4, eram în faza de pregătire a tezei de final. Apoi, am fost până în Iordania, încă 3 săptămâni, cu altă navă, de 55.000 de tone. M-am întors, mi-am luat licența, trebuia să mă angajez în septembrie. Când am intrat în institut, am semnat un contract, timp de 10 ani ești angajatul lor, la Navrom.

– Când ați plecat prima oară, v-a fost frică? Există frică în meseria asta? – Hmm… În anul 3 făceam practică, am mers cu un vas care ducea minereu de la Constanța la Galați. Dom’le, când au lansat prima dată motorul principal, m-am speriat, am fugit în cabine. Face zgomotul ăla infernal…  Și atunci m-am speriat: „Băi, ce meserie mi-am ales eu, frate?”… Comandantul zice: „Vino încoace, tinere, calmează-te…”. Asta a fost sperietura. Apoi, apare rutina muncii… 

Fără ancore, pe Mississippi: „Românilor, cărați-vă de aici!”

– Cum ați ajuns pe „Unirea”?– Când m-am angajat în 1981, pe 12 ianuarie, m-au dat pe Callatis, un mineralier de 55.000 de tone, am făcut o cursă în Statele Unite. Și acolo, pe Mississippi, am pierdut ambele ancore. Când s-a rupt și ultima ancoră, era să ne ducem peste un tanc petrolier! Noroc că eram pregătiți și eu, și mecanicul 1 de manevră. Comandantul țipa, să pornim motorul, l-am pornit și am scăpat. În sfârșit, ne-au tractat două remorchere până la ieșire și am venit fără ancore. Ne-au permis americanii să plecăm: „Românilor, plecați de aici și lăsați-ne în pace!”.

– Deci întâi Callatis…– Apoi m-au dat pe Crișana. Erau 4 nave, Dacia, Crișana, Banat și Muntenia, făcute la japonezi, la Yokohama, scule de scule. Deci eu am avut parte de vapoare bune. Și am stat un an pe Crișana, la sfârșitul anului trebuia să rămân în concediu, dar a venit Traian Băsescu, era la primul lui contract de comandant. Și a zis: „Te rog mult, stai aici! Am auzit că știi cu descărcarea și ești de un an aici”. Era și fratele lui, Mircea. Era axa mea la bridge, că jucam bridge. Și am zis „da”! A fost o poveste și cu nava Callatis.

„La o oră și ceva după ce am plecat din Iran, au dat bomba. Începuse războiul cu Irakul”

– Vă rog.– Făcusem 5 voiaje la rând de Golf, mă săturasem de călduri și de stat în radă pe acolo, pe la Kkarg Island, în Iran. Să nu vă mai spun că la ultima cursă, în 1981, a început războiul dintre Irak și Iran. După ce am încărcat noi și am plecat, la o oră-o oră și jumătate, estacada a fost aruncată în aer. Dacă ne prindea atunci, nu mai stăteam azi de vorbă.

– Deci erați cu Traian Băsescu, pe Crișana. Vă întrebam cum ați ajuns în Unirea?– Am făcut voiajul cu Traian la Tartous, în Siria, am reușit performanța să descărcăm 80.000 de tone de petrol în 17 ore și jumătate. Chiar m-a felicitat Traian, țin minte că mi-a scris o notă. V-am zis, mă săturasem de Golf. După aceea, Băsescu a fost numit comandant pe „Biruința”. Eu nu mai voiam pe petrolier. Puteam să mă duc oriunde, dar nu pe petrolier. Dar tot n-am scăpat…

„Unirea avea o piscină de 25 de metri cu 6 metri lățime și la balans se făceau valuri…”

– …– M-au dat pe Unirea. A fost o întreagă tevatură. Am plecat într-un voiaj la Tobruk, în Libia. Am stat o lună în radă, a fost „highlight”: Unirea avea o piscină de 25 de metri cu 6 metri lățime și la balans se făceau valuri.

Am încărcat vaporul cu 90.000 de tone de petrol, nu putea să intre în portul Constanța, că era pescajul maximum 13 metri. Știți ce-i pescajul, partea imersă. Așa, am venit în țară, era comandantul Stoiculescu, țin minte. L-au luat ăștia la rost, că „ce cauți cu vaporul în țară? Că nu e marfa noastră!”.

Am stat 3 zile în radă la noi, până au făcut ei manevrele cu petrolul așa. Am intrat, am descărcat. Eu am plecat acasă, când m-am întors, Doamne, toată nava era neagră, ce s-a întâmplat, nu știu, mi-am dat seama că s-a poluat…

Cum s-a umplut toată nava de țiței: „Ne-au adus 10 butoaie de Peroklin și timp de 10 zile am curățat vaporul”

– Ce se întâmplase?– A venit furtuna, a bătut vântul dinspre chei, la punte n-au fost atenți, sunt convins, s-a deplasat pupa și s-a rupt manifoldul de descărcare. S-a umplut toată nava de țiței.

Ne-au scos din radă, și eu am fost la bord, ne-au adus 10 butoaie de Peroklin și timp de 10 zile am curățat vaporul. Toată lumea a muncit, echipajul de 34 de oameni. A venit inspecția și totul a fost considerat OK.

– Deci asta a fost înainte de 13 octombrie?– Da, pe 13 octombrie 1982, urma să plecăm în Egipt. Încărcam din Egipt, intrase nava într-un charter pentru că era o navă bună, reușiseră să obțină ăștia un charter, să luăm din Egipt și din Siria și să ducem la Genova și Rotterdam. Făceam un circuit. Un charter angajat printr-un broker, nava e dată, plătești doar combustibilul.

Am plecat târziu din Constanța și trebuia să ajungem să trecem Bosforul ziua. De când s-a întâmplat cu Independența, în 1977, petrolierele nu mai aveau voie să tranziteze noaptea.

– Practic, de când erați în echipaj la data plecării?– De câteva luni, am intrat în mai-iunie.

Comandantul și alți 17 membri ai echipajului, ridicați de miliție în noaptea dinaintea plecării

– Am citit că echipajul era complet nou, că nici nu vă cunoșteați mulți camarazi. Cum a fost posibil?– În noaptea dinaintea plecării, 12 spre 13 octombrie, 2-3 inși au fost prinși schimbând valută, la Continental, de Securitate. 200-300 de dolari, acolo, să aibă de drum. Ca să scape mai ușor, au „dat pe goarnă” alți 15 colegi. Și, evident, toți au fost suspendați!

18 inși au fost dați jos de pe navă. Pe cei trei i-a luat miliția de la Poarta 2, i-a scuturat bine și au turnat!

Plus că l-au dat jos și pe Mircea Munteanu. El trebuia să fie comandantul. L-au pus pe Mihai Moraru, era comandant-instructor de urgență. În câteva ore a trebuit să refacă echipajul de 42 de persoane.

– Care este primul lucru pe care vi-l amintiți despre explozie?– Eram de cart, cartul 1, între 8.00 și 12.00. Am primit telefon, se făcea spălare la tancurile de bunker. Norocul nostru, mulțumesc lui Dumnezeu și acum, s-a început cu spălarea de la tancul 6 și s-a ajuns la 3… Dacă o făceau invers…. Am primit telefon exact cu câteva minute înainte de bubuială, să reduc turația turbinei, că trebuia să schimbe ei linia de spălare. Am redus, apoi mi-au spus să măresc. La două minute după ce am mărit turația la turbină, s-a auzit bubuiala teribilă…

„Unii au zis că au făcut rușii cu bulgarii manevre militare pe acolo și ne-am lovit de o mină sovietică”

– Ancheta ulterioară a stabilit cauza, o emanare de gaz.– Da, deși unii au zis că au făcut rușii cu bulgarii manevre militare pe acolo și ne-am lovit de o mină sovietică. Dar nu, explozia a fost din interior spre exterior, nu avea cum. Dacă era o mină, bubuia și se ducea în interior explozia.

De fapt, în timpul spălării tancului 3 s-au acumulat gaze, n-au avut timp să introducă și gazul inert și a luat naștere un câmp de electricitate electrostatică. Apa sărată conține clorură de natriu și, ca urmare a circulației, creează electricitatea asta electrostatică deasupra tancului. Cred că a fost și un ventilator de aerisire deschis. Ceva s-a întâmplat acolo când au schimbat ei liniile, probabil o scânteie.

– Ce a urmat după explozie?– Motoristul și fochistul erau cu mine în cart. Noi aveam două lifturi, unul de la mașină la puntea principală și unul de la puntea principală pentru castel, sus. Castelul avea 7 etaje. La o înclinare a vasului mai mare de 10 grade se bloca liftul. Le-am zis „nu cu liftul”, dar au apucat să plece. Puteau să rămână acolo, vai de ei, blocați. Îi găseam până la coadă, că eu știam de ei.

Eu am ieșit pe scară, pe puntea superioară, în babord, și acolo am văzut flăcări de 20 de metri și vaporul rupt în V, în partea din babord, la tancul 3. Mi-am zis: „Doamne, ce soartă am, ca pe Independența”.

„Toate geamurile de la timonerie s-au spart și el avea bucățele de sticlă înfipte în față”

– Ce ați făcut mai departe?– Am ajuns la pupa și la pupa cine era? Marinarul Georgescu, pe care l-au găsit după 8 ore, cu elicopterul. Săracul, nici nu știa să-și pună vesta, o pusese invers. „Băi, omule, stai așa”. I-am luat vesta, i-am pus-o bine. Comanda de a părăsi nava a venit după vreo oră și jumătate.

– Începuse să se scufunde? – Începuse să intre apă, vasul era rupt… Eu, mecanicul-șef Vasile Zaharia și comandantul Mișu Moraru am fost ultimii 3 care au sărit… A, și mai era un timonier. În momentul acela, toate geamurile de la timonerie s-au spart și el avea bucățele de sticlă înfipte în față. Am apucat să-i scot câteva… Nu voia să sară pe pluta de salvare, era panicat… Până la urmă a făcut-o. 

„Mircea Băsescu a dat să taie parâma, a tăiat-o, dar, din cauza inerției și a disperării, și-a înfipt cuțitul în cealaltă palmă!”

– Ce a urmat?– Vă dați seama, eram fără mănuși, mi-a rămas toată carnea acolo, pe sfoară. Eram plin de sânge! Pe pluta de salvare, pe cine găsesc, după ce a venit acolo, înotând? Pe fratele lui Băsescu, Mircea. Acum nu găseam cu ce să tăiem parâma. Pe plută trebuia să fie o cutie, unde găsești hrană și scule de pescuit. Până la urmă, am găsit un briceag. I-am dat briceagul lui Mircea și când a dat să taie parâma, a tăiat-o, dar, din cauza inerției și a tensiunii, a disperării, și-a înfipt cuțitul în cealaltă palmă!

– Când ați fost siguri că ați scăpat?– După ce am tăiat parâma, am montat pagaiele și am început să vâslim. Prima navă care a venit a fost rusească.

– Tocmai sovieticii?– Au fost cel mai aproape și au și văzut explozia. Apoi au venit și cele trei nave românești, au colectat toți oamenii, i-au dus la bord. 

Bucătăreasa care a căzut și bătaia de pe barca de salvare

– Unele surse scriu că navele românești au evitat să intervină imediat.– Numai pe noi ne-au luat rușii, imediat au venit trei nave românești la salvare. Dar ce s-a întâmplat? La barca numărul 1 din tribord, doamna Elena Ganță, bucătăreasa, săraca, a căzut. N-a putut să se țină, era mică, mai masivă. Sub ochii mei a picat femeia, au găsit-o după 9 zile pe Bosfor… Ea trebuia să se țină bine, nu să-și țină sacoșele. A picat, a intrat cu capul în apă, a ieșit, dar plutea cu fața în jos. Eu cred că a făcut stop cardiac în momentul ăla.

– Și barca numărul 2?– În primă fază, nu au reușit să pornească motorul de la barcă, n-a fost bateria încărcată, s-au dat multe porniri și a început scandalul, unii ziceau să se întoarcă, unii nu voiau să se întoarcă. S-au luat la ceartă, la bătaie, la pumni, scandal mare. În final, că era și căpitanul secund acolo, au reușit să pornească motorul și s-au întors și au început să colecteze toți naufragiații…

– Cât a durat de la explozie până când ați fost salvat?– Cam două ore și ceva, din momentul exploziei. Am uitat să vă mai zic că, după ce i-am pus vesta colegului speriat în poziție, n-aveam eu vestă de salvare pentru mine, iar motorul principal încă mergea! Am fost foarte lucid. Am zis: „Băi, cât urc până la mine la cabină, 6 etaje, cobor în spate și ajung în locul unde erau trei veste de salvare tot timpul. Și am luat cele 3 veste, am zis c-o mai avea nevoie cineva și am oprit motorul principal…

– Cum s-a terminat totul?– Am stat toată noaptea aproape. Se mai vedeau doar o parte din pupa și o parte din prova. A doua zi, au încercat să o scoată, a venit remorcher de la Constanta, apoi nava Motru, degeaba! Nu mai era pericol de explozie… n-au putut s-o miște cu niciun chip.

Am rămas doar cu ce era pe noi, am lăsat absolut tot acolo. Apa? Era toamnă, era frig, erau valuri. Apa avea vreo 12… 13 grade Celsius. 

– Nu v-ați gândit să renunțați la marinărie?– Eu, nu, că aveam doar 25 de ani. Dar mulți colegi au renunțat. 2-ul de la punte, 3-ul, mecanicul 4 al meu. Șocul a fost puternic, dar am stat bine mental!

– Îmi închipui că toată lumea a fost anchetată.– În particular, pe mine m-au chemat încă de două ori. Nu știu din ce cauză. Era unul dur, juristul companiei Navrom. „Dom’le, că trebuie să mai schimbăm, că știți cu asigurarea, cu asta…”. Nu am vrut să schimb. Dacă agentul de la asigurări ar fi luat declarațiile mele, le punea față-n față și vedea că am schimbat și poate afectam asigurarea. „Nu vreau să vin să declar acum altceva și să se întâmple să nu mai luați asigurarea și să dați vina pe mine!”. Finalmente, s-au primit cele 37 de milioane de dolari, de la Lloyd, cea mai tare companie de asigurări. 

– Mai țineți legătura cu vreun coleg?– Cu Mircea Băsescu, cu un coleg din Mangalia. Cu Mircea mai conversez, ne urăm „la mulți ani”, e și el, săracul, cu patru stenturi… 

– Cât ați făcut pe mare?– N-am ținut jurnal. Dar am înconjurat pământul de multe ori. Vă dați seama că am zeci de contracte. Numai ca mecanic-șef am avut 30 de contracte. Fiecare contract era între 4 și 6 luni. Am făcut și de 7 luni, și de 9 luni. Că așa erau imediat după Revoluție. 

Veneau oferte, nu prea eram atestați, brevetele noastre erau de pe vremea lui Ceaușescu, dar eu m-am dus și am dat testări. Avantajul era că știam bine engleza, de la profesorul Ichim.

Nu am avut niciodată rău de mare, din contră. Eram un paradox. Ne-au prins niște furtuni în Golful Biscaya, de gradul 11-12 din 15, cum să vă spun, imense. Dar eu aveam o poftă de mâncare teribilă. Cum nu-i ardea niciunuia din echipă să mănânce, mâncam ce voia mușchiulețul meu!

De la 1.700 la 10.000 de euro lunar

– Cât câștigați ca mecanic?– Ca mecanic 1, când încă nu aveam brevetul de mecanic-șef, 1.700 de dolari. Atât era la început. Ultima dată am fost plecat pe aproape 10.000 de euro pe lună.

– Merită o viață pe mare?– Dom’le, rentează vreo 10 ani, ai strâns banul și te-ai lăsat, te ocupi de altceva. Mi-a trecut și mie prin cap, dar eu am plecat cu salariu mic. După 2 ani am dat examenul de mecanic-șef și de-abia am ajuns la 2.800-3.000 de dolari. După aceea, am crescut, la 5.000, la 7.000, la 9.000… 

„Norocos? Nu, dar de la Dumnezeu”

– Ați regretat vreodată că ați ales să fiți marinar?– Nu, nu, nu! N-am regretat. Absolut niciodată. Aș lua-o de la capăt, dacă s-ar putea…

– După toate astea, vă considerați un norocos?– Nu! E doar dar de la Dumnezeu. Fără El nu faci nimic!

La un pas să se răstoarne cu „Păltiniș”, la San Sebastian

Relu Preda a mai fost implicat într-un incident, cu nava Păltiniș, în aprilie 1986, la San Sebastian, pe coasta de nord a Spaniei: „Ăsta e port de pirați… Veneam, de la Norrkoping, din Suedia. Am intrat bine-mersi, ne-am dus în oraș, ne-am distrat, am stat 3 zile. Și, la plecare, erau 2-3 bolovani imenși, care erau mai sus decât călcam noi, la 5 metri. Am lovit stânca, am simțit imediat. În momentul ăla ne-a luat un val și ne-a ridicat, iar în momentul când a căzut prova în val, am lovit iar bolovanul. Nu ne-a aruncat, ne-am înfipt în el, că era ascuțit. S-a simțit șocul. Și a început să intre apă. Era la ieșire din port, chiar între faruri. A venit un remorcher, au venit două, au venit 5. Au tras de noi toată noaptea. Și n-au reușit. Spre dimineață, ne-au rupt. Ne-au făcut 18 găuri în burtă, vă dați seama. Riscul era să ne scufundăm acolo în gura portului, Doamne ferește”.

Am stat într-o furtună 3 zile și 3 nopți. Două vapoare s-au dus, unul japonez și unul spaniol, s-au scufundat lângă noi, după ce mersesem cap la cap. A treia zi nu le-am mai găsit. Când am ajuns la Londra, am citit că erau scufundate, niciun supraviețuitor, nimic. Am avut un noroc fantastic!

„Cubanezii au venit cu arme și ne-au luat tot din cabine”

Când a mers în Angola, care era sub control cubanez, „au venit cu arme, ne-au făcut control, ne-au luat tot ce aveam în cabină”. Intervenția cubaneză în Angola (Operațiunea Carlota) a început pe 5 noiembrie 1975, când Cuba a trimis trupe de luptă în sprijinul Mișcării Populare pentru Eliberarea Angolei (MPLA). Retragerea cubaneză și sud-africană a avut loc în 1991.

4 ani de vis în Caraibe

Relu Preda a lucrat 4 ani la o companie de transport de pasageri din SUA: „Am lucrat pe sailboats, cu pânze. Am avut 7 contracte acolo. Baza era la West Palm Beach, în Florida. Și de acolo, plecam și făceam toate insulele din Caraibe. Saint Martin era portul nostru de bază. Am fost în Bahamas, St. Lucia, Saint Kitts and Nevis, Port au Prince, în Trinidad…”.

Cum s-a trezit cu un transport de cocaină pe barca lui

Într-unul dintre drumuri, un traficant i-a plasat droguri pe barcă: „Sună comandantul: «Băi, să ai grijă, că ascund cocaină la tine. Controlează bine, că știi că mergem la West Palm Beach și vin ăia cu câinele». L-am urmărit pe suspect, am văzut cam unde a ascuns, se grăbea. Și când mă duc acolo, găsesc 5 pungi, cu cod de bare pe ele. Erau dirijate spre Miami undeva. «Trebuie să mai fie, mai caută, să nu rămână nimic, că suntem în rahat și eu, și tu». Am găsit vreo 8, le-am tăiat, am făcut poze, apoi am aruncat cocaina în toaletă. Am gustat și eu, era așa, ca scorțișoara prăjită”.

Cei mai buni marinari străini cu care a lucrat: filipinezii. „În aproape orice echipaj sunt filipinezi”.
Salariul unui comandant de navă: „Mediu, cam la 11.000 de euro pe lună”.
A fost la un pas să ajungă și în Coreea de Nord, cu o navă care încărcase la Vladivostok. A picat în ultima clipă.
A trecut Strâmtoarea Magellan de 6 ori.
Cea mai uzuală glumă pe vapor: să tai hamacul colegului care doarme.

Relu Preda are doi copii, o fată, de 37 de ani, și un băiat, de 39. Fiul, care începuse Arhitectura, se ocupă de producție muzicală… Relu Preda este la al doilea mariaj, după ce prima soție a murit de o boală incurabilă. Se relaxează la tenis de câmp și la snooker, are acasă masă de 3.000 de euro.

„O istorie tragică a Marinei Comerciale Române”

În 2006, Marian Moșneagu a publicat, la Editura Ex Ponto, „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române”, prima lucrare apărută în România dedicată exclusiv marilor tragedii navale în care au fost implicate nave comerciale românești.

„În capitolul VI am prezentat drama petrolierului Unirea. Deși atunci eram directorul Muzeului Marinei Române, nu am găsit ilustrația adecvată, dovadă că am inserat doar o reproducere după o pictură”, a explicat autorul pentru ziar.

De asemenea, Cristina Păiusan, secretar general la Muzeul Național de Istorie a României, ne-a transmis: „Am găsit o singură fotografie de la Șantierul Naval Constanța, care a construit petrolierul Unirea. Din păcate, alte fotografii nu avem cu Unirea, doar cu petrolierul Independența”.