Publicat: Sun, Sep 11th, 2016

Şef de echipaj pe Adornate după o viaţă pe „Bricul Mircea”. Mihai Geantău: „Trebuie să iubeşti ceea ce faci, altfel, nu faci nimic”

DSC_0609Şeful de echipaj Mihai Geantău, fost maistru principal în marina militară, unul dintre românii cu cea mai mare experienţă în navigaţia cu veliere de înaltă clasă este de şase ani cel care ţine frâiele goeletei Adornate. Cea mai frumoasă şi modernă goeletă comercială de pe litoralul românesc căreia Geantău a ales să i se dedice trup şi suflet este velierul pe care profesionistul vrea să-şi încheie cariera. Este la apogeul carierei după ce toată activitatea profesională, până la vârsta pensionării, timp de 28 de ani, a „slujit” Bricului Mircea, nava Şcoală a Academiei Navale Mircea cel Bătrân, din care ultimii 10 ani, ca şef de echipaj. La ceas de bilanţ, înainte de retragerea sa şi de ultima Regată a Velierelor cu care participă alături de Adornate, Mihai Geantău ne-a povestit despre frumuseţea meseriei pe care a avut-o întreaga viaţă, dar şi despre profesionalismul şi răbdarea cu care trebuie să-ţi construieşti o carieră şi un nume respectabil şi despre perfecţionismul său, ce i-a fost mereu de folosit şi apreciat de alţii. Un om înalt, atent la toate detaliile, minuţios, ager şi aparent dur a avut curajul să împărtăşească şi experienţa primei plecări a bricului “Mircea” fără el la bord, după 28 de ani, singurul moment când i-au curs lacrimile de tristeţe, dar şi despre reparaţiile pe care el, împreună cu câţiva colegi, au fost nevoiţi să le facă după o furtună de cinci zile care a distrus părţi importante ale Bricului, în drumul lor trans-Atlantic.

Cum a început dragostea dvs. pentru marinărie, ce v-a determinat să alegeţi acest drum?

Eu sunt maistru militar la origine, am terminat cei trei ani de Şcoală Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale “Amiral Ion Murgescu”. La absolvire am fost repartizat la Bricul Mircea, aşa se făcea atunci, în funcţie de medie, iar eu am avut medie bună. De la “Mircea” am şi ieşit la pensie în 2007. Am fost unicat, singurul care a fost toată viaţa profesională acolo, nu am abandonat, deşi am avut multe propuneri. Spre exemplu, când a venit “Mărăşeşti” de la Mangalia mi s-a propus să merg pe această navă ca şef de echipaj şi nu am vrut. Le-am spus că “Mircea” este ca a doua mea casă, Mircea are sarea şi piperul. Mie îmi place să modelez, să fac orice, numai să nu stau, iar comandantul mă privea întotdeauna cu admiraţie şi îi plăcea de mine. Era un oltean care ne vorbea de bine, exact cum ne vorbesc părinţii noştri. Era dur cu echipajul, dar îi plăceau oamenii serioşi. Dacă într-un an – doi nu corespundeai criteriilor de pe Bricul “Mircea”, cerea altul de la promoţie. Obiceiul bun în acea vreme era că se aduceau, atunci când plecau patru – cinci maiştri odată la pensie, completau cu oameni noi. Oamenii aceia prima dată deschideau ochii pe navă, aşa cum am deschis şi eu.

Cu ce parte a bricului Mircea vă asociaţi?DSC_0616

Mie mi-au plăcut velele, puţină lume ştie că eu am confecţionat două seturi de vele pentru Mircea. Unul l-am făcut în hangarul de la staţiunea de pregătire marinărească de la Palazu Mare şi altul într-un hangar la secţia de reparaţii pentru marină, în Tomis Nord, unde este o unitate militară. Primul set l-am făcut în 1984, când a intrat nava în prima reparaţie, la Şantierul Naval de la Constanţa, am stat un an, am dat totul jos, vergile, o parte din parâme am schimbat. La acel moment, am lucrat cu un coleg de-al meu de promoţie. Comandant al Academiei pe atunci era Anghelescu. Ne-a chemat la el şi ne-a spus că avem timp să ne gândim, ori facem velele, ori plecăm de la “Mircea”. A trebuit să acceptăm. Ne-a dat o grupă de soldaţi ca să ne ajute. Nu este o muncă grea, trebuie să ai răbdare să o faci.

Aţi avut în familie membri care au urmat această carieră, cine v-a îndrumat să urmaţi acest drum?

Nu am avut în familie pe nimeni. Eu m-am căsătorit înainte de armată, mi-a fost frică că nu am să o mai găsesc pe soţia mea la întoarcere. Pe vremea aceea, eu lucram la Întreprinderea Mecanică Navală şi făceam în acelaşi timp şcoala profesională. Făceam accesorii pentru navele din port. Venise vremea să merg la recrutare iar acolo când am ajuns vorbeam cu cei că aş vrea să fac şcoala militară, la Sibiu, ca maistru militar. Cel cu care vorbeam atunci mi-a zis că mai bine aş sta în Constanţa, făceam trei ani, dar eram cu familia şi ieşeam maistru militar naval, era mai respectabil. Am acceptat imediat, profesorul de filozofie pe care l-am avut în şcoala militară era acolo când se făceau înscrierile, Mihai Nicuşor îl cheamă, şi datorită lui am urmat acest drum la marină. Aşa a început şcoala de marină. Când am terminat, locuri noi nu erau decât la “Mircea”, toată lumea fugea de “Mircea”, pentru că se ştia că acolo era o disciplină mai severă. Trebuia să munceşti mai mult, de aceea bricul are 77 de ani, a avut generaţii de oameni buni pe el, care l-au întreţinut bine, altfel nu rezista. În primul rând, trebuie să pui mult suflet, să iubeşti ceea ce faci, şi legătura cu oamenii, cu nava.

DSC_0613Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le aveţi din voiajele pe care le-aţi făcut ?

Am trăit clipe foarte frumoase pe Mircea, dar cea mai frumoasă a fost cea din 2004 când într-un voiaj pe Marea Mediterană, mergeam spre America, ne-a prins o furtună foarte violentă, trebuia să ţină trei zile, dar a ţinut aproape  cinci. În această perioadă ne-a distrus jumătate din  galion, o parte din mobilierul din cazarmă şi multe altele. Când am ajuns la Bermuda şi jumătate din galion nu mai era, s-a luat rapid legătura cu Statul Major al Forţelor Navale, era domnul Popa în acea perioadă. Găsisem să ne repare nava cu 13.000 de dolari. Ne-a cerut răgaz pentru a primi aprobarea, dar ne-a spus să reparăm cu ce avem la bord, că nu erau bani pentru asta, era vremea crizei, la noi mereu a fost criză. M-a chemat atunci comandantul Bricului, Stoica şi i-am spus că o să încercăm să îl reparăm. A fost o bucurie mare pentru ei şi pentru mine că am reuşit să-l reparăm. Am ajuns şi la destinaţie, mergeam cu viteză mai mică şi lucram în acelaşi timp.

Mai apoi, nemţii s-au oferit ei să-l repare, era navă construită la ei, vroiau să-şi facă reclamă, nu cereau mulţi bani, dar nu au vrut ai noştri. L-au dus în şantier la Brăila unde a stat şapte ani jumătate. S-au pierdut şapte generaţii de practică pe bric astfel.

Cum este viaţa unui marinar militar, indiferent de rangul pe care îl poartă de-a lungul carierei?

În 28 de ani am mers prin toate locurile pe unde s-a putut. Înainte de 1989 s-a navigat foarte puţin, dar cu toate astea am vizitat. După 1990, cu excepţia perioadei de şantier, nu a fost an în care să nu ieşim cu Mircea. Nu am făcut până în 1990, 52 de ani, cât a făcut de atunci încoace.

Velierele în general sunt folosite ca navă şcoală în general. Asta impune o ordine şi o disciplină mai severă. Este şi multă muncă atunci când eşti pe o bavă cu vele, dar se combină cu plăcerea de a merge pe o astfel de ambarcaţiune. Când ai întins toate velele şi vezi ce frumos se aude, cu toţii suntem cu ochii pe repetitoare să vedem ce viteză a prins, te simţi minunat.

Ce calităţi trebuie să aibă acesta pentru a răzbi într-o viaţă pe mare?

Trebuie să iubeşti ceea ce faci, dacă nu iubeşti, nu faci nimic.

Cum v-a schimbat cariera pe care aţi urmat-o?

M-am format un om pasionat de ceea ce fac. Am devenit foarte meticulos, echilibrat, nu trec nimic cu vederea, chiar şi acasă. Am avut parte de o meserie frumoasă şi de o navă frumoasă, ceea ce se întâmplă mai rar.

A fost greu să vă despărţiţi de Mircea şi să luaţi alt drum?DSC_0615

Când a plecat Mircea în 2007 fără mine nu am putut să vin să dezleg nava de pe cheu, am stat undeva la far, de sus am văzut că pleacă. N-am putut să mă abţin să nu plâng, niciodată în 28 de ani nava nu plecase iar eu să rămân pe cheu. Am avut sănătate şi nu se punea niciodată problema să rămână cineva la cheu. Întâmplarea a fost să-mi găsesc imediat ceva de lucru, am luat o ambarcaţiune atunci, “Kiss Me Oana”, o ambarcaţiune nouă, cumpărată de la italieni. După ce am intrat pe această ambarcaţiune, am mers la Autoritatea Navală Română şi am dat examen pentru ambarcaţiuni până la 24 de metri. Aici am lucrat până a venit Adornate, în 2010. Şi am luat-o de la zero. Este un tip de ambarcaţiune între stilurile vechi şi nou, îşi păstrează o linie rustică mai vechie, cum ar fi hublourile, lemnăria. Am aplicat acelaşi stil militar care era la “Mircea” şi care îmi plăcea foarte mult: fără minciuni, fără hoţie şi fără băutură. Dacă le avem pe toate astea, avem trai bun. Au trecut de atunci şase ani şi noi nu am făcut o băută de marinari la bordul acestei nave. Asta pentru că este o navă cu totul specială, operează pentru oameni de cinci stele. Nimeni dintre noi nu bea nimic, eventual ne întâlnim în oraş. Echipajul este de cinci oameni, pentru ieşirile internaţionale, ne vin întotdeauna doi cadeţi, aşa impun regulile Regatei şi ne vin şi oameni pentru velă, patru – cinci. Acum suntem 12 cu tot cu bucătar.

Cum v-a susţinut familia cariera pe care aţi ales-o?

Soţia m-a susţinut foarte mult, ne-am susţinut reciproc, am avut şi am o căsnicie fericită. Acum la urmă, când chiar credea că mă las, că îmi ajunge 36 de ani. Anul acesta împlinesc 60 de ani. Am zic ca dacă mă retrag, mă retrag la 60 de ani. L-am luat de la zero pe Adornate, am mai schimbat din personal pentru că trebuie oameni de calitate, care să reprezinte nava şi instituţia. Nu ştiu dacă mă retrag, dacă o să o fac, o să-mi fie foarte greu. Fac voiajul acesta cu Regata până în octombrie. Din puţinul care mi-a rămas, din viaţă, vreau să mă dedic mai mult familiei. Pentru soţie fac asta, vreau să o duc în locuri pe care nu am apucat să le vedem.

DSC_0618Care este satisfacţia călătoriei cu o navă cu vele?

Ne duce imediat cu gândul la trecut. Când te urci pe o navă cu pânze te trimite imediat cu gândul la trecut. E plăcut să opreşti motoarele şi să se audă doar velele, fâţâitul apei şi a vântului, nava se bandează puţin şi în stomac îţi apar “licurici”.

Cum sunt tinerii care îşi fac acum o carieră în marinărie?

Entuziasm există în orice tânăr, dar acum ei doresc ca trecerile prin etapele carierei să le facă mult mai repede. Trăim în secolul vitezei, dar toate trebuie analizate, însă fiecare lucru îşi are timpul lui. Dacă nu îl faci atunci când este optim, ori se face mai anevoie, ori nu mai iese. Toate au timpul lor.

V-a urmat cineva din familie meseria?

Am o fată, Cătălina, care a vrut să facă Academia Navală. Eu i-am spus că este fată şi i-ar trebui altceva. Ea îmi spunea că i se pare că este o instituţie serioasă, îngrădită, unde nu intră toată lumea. O luam cu mine peste tot când era mai mică. Dacă aşa a vrut ea, eu nu m-am opus. S-a hotărât şi s-a înscris. Am obişnuit-o mereu, la toate examenele eu să o duc, că aşa trebuirile merg bine. A terminat şcoala, a avut noroc că a avut  medie bună, este la Administraţia Canalelor Navigabile şi lucrează la ecluză. Este în domeniul ei. Acum are 38 de ani.

Ce le-aţi spune celor care vor să urmeze această carieră?

Le-aş spune că fie convinşi de ceea ce fac, dacă şi-au ales un astfel de drum, îi place marea şi iubeşte nava. Într-adevăr, nava este a doua familie, aici se încheagă colective bune. Noi, la Mircea, am avut un colectiv extraordinar, ţinem şi acum legătura, ne sunăm de sărbători, de zilele de nume, de naştere, ne mai şi întâlnim din când în când. Le recomand să nu caute să treacă repede totul în viaţa lor. Tot ce se construieşte greu, este durabil. Dacă vei face ceva uşor, nu se ştie. Aşa să abordeze problema.

Claudia PINTILIE

 

Despre Autor