Publicat: Sun, Sep 11th, 2016

Portul Nostru (34) – Dobrogea, Distrusă De Război, Se Integrează În România Mare

Romania Mare (1) „Dobrogea a fost cea dintâi provincie călcată de duşman şi tot ea a scăpat cea din urmă din mîna lui“ – se scria în ziarul constănțean “Farul” în numărul din 1 mai 1919. Într-adevăr, Primul Război Mondial, după ce ne-a ciopârțit țara, la sfârșit, ne-a unit toate teritoriile în care românii erau majotitari – un vis, al multor generații de români, împlinit. România, care la un moment dat (1917) avea un teritoriu minimal în Moldova, în câteva județe din jurul Iașului, reușește să-și recupereze, pe rând, teritoriile pierdute, dar să-și și integreze teritoriile limitrofe aflate în alte state anterior, teritorii în care românii erau considerați minorități, dar ca număr erau majoritari.

Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În 1917 s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, coordonând mişcarea de eliberare a Basarabiei. În noiembrie 1917, printr-un Congres al ostașilor moldoveni ținut la Chișinău, se proclamă autonomia Basarabiei, iar în decembrie se proclamă Republica Democratică Moldovenească, membră cu drepturi depline în cadrul Republicii Federative Ruse, însă situația Basarabiei era destul de complicată, în condițiile haosului provocat de soldații ruși în retragere, dar și datorită faptului că Lenin vroia să-și impună aici conducători bolșevici. În aceste condiții, se cere sprijinul armatei române care va restabili ordinea, determinând guvernul Rusiei Sovietice să întrerupă relaţiile diplomatice cu România. În  faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia și-a proclamat independenţa la 4 februarie 1918, iar pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat cu majoritate de de voturi hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Bucovina, care a fost pur și simplu un teatru de război în timpul Primului Război Mondial, era revendicată de mai multe națiuni, începând cu toamna anului 1918. În ideea reorganizării pe baze federative, autorităţile habsburgice înaintaseră teza anexării Bucovinei la Galiţia, iar Ucraina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei, ameninţând cu intervenţia militară. Dar în octombrie 1918 a fost convocată la Cernăuţi o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti care a ales un Consiliu Naţional care a cerut dreptul la autodeterminare. Ameninţările Ucrainei îi determină pe bucovineni să ceară sprijinul armatei române, iar Consiliul Naţional stabileşte la 12 noiembrie 1918 instituţiile Bucovinei şi decide independenţa acesteia. Pe 15/28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei, format din reprezentanţi ai românilor, polonezilor, germanilor şi rutenilor, a votat unirea cu Regatul României.

Transilvania (incluzând Transilvania istorică, Crișana, Maramureșul și Banatul) se unește cu România pe 1 decembrie 1918, după ce în toamna aceluiași an, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat, activitate coordonată de Partidul Naţional Român “pentru unirea cu ţara”. La 12 noiembrie 1918 se formase Consiliul Naţional Român Central alcătuit din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, cu sediul la Arad. S-au format consilii şi gărzi locale în întreaga Transilvanie, preluând  controlul politic şi administrativ în întreaga provincie. Acest Consiliu decide convocarea unei mari adunări la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia unde s-a dat curs Rezoluţiei Unirii cu România.Rezolutia de la Alba Iulia Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. Dar această unire nu au fost recunoscută pe plan internațional decât după tratatul de la Trianon, pe 4 iunie1920. Mai trebuie menționat și faptul că așa cum în Dobrogea preluarea provinciei de către români a fost frânată de trupele internaționale (franceze, engleze și italiene), și în Banat s-a întâmplat aceasta, în mod similar. Preluarea de facto a administrației Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere, datorită prezenței în regiune a trupelor sârbe și franceze. Administrația românească s-a instalat abia în vara anului1919, unirea fiind consfințită prin intrarea armatei române în Timișoara la 3 august 1919.

În Dobrogea, s-a primit consimţământul ca administraţia judeţului Constanţa să treacă Dunărea la 28 noiembrie 1918, spre a-şi relua însărcinările. Românii, reîntorși acasă, au avut parte de o imagine dezolantă. Ruinele și deznădejdea erau omniprezente în provincia noastră.

În periodicul “Arhiva Dobrogei”, vol. II, 1919, Constantin Brătescu consemna:

“Când ne-am pornit în toamna anului 1918 din pământul de rezistență eroică al Moldovei iarăși către țărmurile Mării Negre, spre a ne regăsi căminurile părăsite noi știam mai înainte că vom afla multă jale și pustiu în frumoasa noastră provincie dobrogeană. Dar realitatea a întrecut cu mult așteptările noastre.

Stâlpii uriași ai podului de peste Borcea, lipsiți de cununa lor dantelată, de oțel, peste care alergau din largile câmpii ale țării spre valurile Mării și avuția și sufletul românesc, mărturiseau acolo, ca un simbol dureros, ruptura vremelnică a Dobrogei de trupul patriei-mame. Am trecut fluviul și lacrimi amestecate cu ură au răscolit sufletul nostru. Orașele noastre nu mai erau orașele însuflețite și pline de zvonul vieții de odinioară, ci       ne priveau ca nișie hârci uscate cu ochii scoși, din zidurile ruinate, din ferestrele și ușile oarbe, din ferăriile răsucite de dogoarea focului, din murdăria vremii așternută peste ele. Satele noastre nu mai erau satele mulțămite și fremătând de hărnicia zilelor de lucru și de bucuria zilelor de sărbătoare; ci multe din ele, cele mai multe, stau aproape pustii, ca niște cimitire învechite, cu albele și curatele căsuțe dărâmate, ele care erau căminuri fericite de veterani, colonii de albine neobosite, puternice și întinse cămine de vechi dobrogeni cu grai romanic. Şi pe mulți dintre aceia cari, prea legați de vatră, au rămas să îndure jugul unui dușman sălbatec, însuflețit de ură, de invidie neagră și de duhul distrugerii, nu i-am mai regăsit bucurându-se de lumina curată a cerului dobrogean, ci au răposat blajini sub mâini de fiară, sporind numărul martirilor pentru patrie. Am regăsit ogoarele năpădite de burueni sălbatece, căminurile sparte, mii de orfani rămași pe drumuri, averile risipite și prădate, frigul și vânturile triste ale mării șuierănd peste stepa pustiită printre ruine.Defilare in Bucuresti

            Am simțit atunci că barbaria ce a trecut peste cea mai nefericită dintre provinciile românești, ne-a întors până aproape de anul 1877 și că ni se cere o nouă muncă titanică spre a reda României grădina fericita de odinioară.”

În același periodic, Marin Ionescu-Dobrogianu scria:

“La intrarea autorităţilor române, la 26 Noembrie 1918, oraşul Tulcea era o ruină, un oraş pustiu. Tot judeţul de ase­menea. Sate întregi fuseseră făcute una cu pământul. O jale grozavă dela un capăt la altul al nefericitului judeţ. Nici ban­dele lui Asparuc nu cred să fi dat dovadă de atâta sălbătăcie.

În oraş. toată strada portului şi cheiul Dunării erau ţesute cu sârmă ghimpată şi brăzdate de tranşee fără folos, numai ca să dărâme casele. Cercul militar e ars şi ruinat până la pământ. Pe frumoasele străzi de odinioară, Isaccea şi Carol, nu mai sunt nici zece clădiri intacte, în dreptul caselor vezi parapete de pământ, iar zidurile sunt străpunse şi sparte de creneluri şi goluri, spre a se comunica dela o încăpere la alta. Va trebui timp de zeci de ani şi cheltuială de milioane spre a ridica din nou oraşul la ceeace a fost mai înainte. Cât despre judeţ, nu se va putea reface nici în două decenii, dacă nu se va veni în ajutorul nenorociţilor locuitori, ramaşi lipiţi pă­mântului.”

La 1 decembrie 1918 Constanţa era eliberată. La 2 decembrie, prefectul judeţului Constanţa, N. Negulescu, reîntors din Moldova, a deleagat un primar interimar care a preluat afacerile comunale. Câteva zile mai târziu, Virgil Andronescu, primarul titular şi-a preluat funcţia la municipiu. La 15 octombrie, în palatul justiţiei, a avut loc solemnitatea instalării autorităţilor administrative şi judecătoreşti. În oraș era jale mare: clădiri distruse și jefuite, lipsa produselor primare de alimentație, uzina electrică nefuncțională (utilajele și echipamentele fiind furate sau distruse), aprovizionarea cu apă se făcea anevoios. Situaţia deosebit de dificilă în care se găsea oraşul Constanţa se regăsea și în port. La jumătatea lunii decembrie 1918 conducerea acestuia şi-a reluat atribuţiile. Realitatea pe care au găsit-o depăşea orice închipuire. Chiar și în anul 1924, în  referatul scris în Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Constanţa, inginerul Mircea Protopopescu, şeful Serviciului Porturilor Maritime, declara că portul se găsea într-o situație dezastruasă: “Principala poartă maritimă a ţării era în 1918  într-o situaţie de plâns. Staţia de petrol cu cele 14 rezervoare mari distrusă de incendiu, nu funcţiona. Uzina electrică abia reuşea să dea palide lumini în port. Farurile, sirenele erau moarte. Geamandura cu fluier, atît de cunoscută constănţenilor, lipsea. Vasele şi aparatele plutitoare ca remorchere, drăgi (…) parte dispărute, parte scufundate în mare. În atelierele portului atât de bine utilate nu mai exista decât batiul unui strung şi acela spart în bucăţi. Locuinţele şi clădirile portului parte distruse, parte despuiate de uşi, ferestre şi duşumele erau transformate în grajduri şi cazărmi. Vama demontată. Căpitănia devastată. Într-un cuvînt nu mai exista loc unde personalul tehnic şi administrativ să se poată adăposti pentru reluarea activităţii.”Romania Mare (2)

Refacerea portului nu s-a putut rezolva rapid. Distrugerea podului de peste Dunăre a îngreunat foarte mult trimiterea materialelor și utilajelor pentru completarea și refacerea principalelor întreprinderi care asigurau buna funcționare a portului. Şi în restul țării exista necesitatea refacerii de după război, astfel că imposibilitatea unor fabrici şi uzine de a asigura în timp scurt materialele şi instalaţiile necesare portului, reducerea tranzacţiilor şi traficului maritim ca urmare a situaţiei generale a economiei româneşti, instabilitatea valutară, regimul exporturilor, frământările şi conflictele sociale din unele porturi europene cu care Constanţa avea legături s-au adăugat celorlalte cauze care au marcat perioada refacerii şi completării instalaţiilor distruse ori confiscate de trapele de ocupaţie. Cele mai mari distrugeri au fost la stația și bazinul de petrol. Aici, unele rezervoare au fost distruse de bombaradamentele aviației germane, iar restul de bombardamentele flotei ruse aliate, pentru ca produsele petroliere să nu cadă în mâna inamicului. Multe materiale a fost demontate, transferate sau degradate apoi de inamic.

Pierderi serioase s-au înregistrat şi la vasele şi aparatele plutitoare ce deserveau portul. Remorcherul „Andreea”, şalupa de incendiu, bărcile cu motor, 6 bărci pentru scafandri, 12 bărci cu rame au fost ridicate de inamic. Ce nu s-a putut transporta a fost scufundat în bazinele portuare, ceea ce a necesitat mari sume pentru lucrările de dragare şi curăţire. Toate aparatele de scufundare, accesorii, unelte, scule, frânghii, colaci de salvare, pavilioane (…) lipseau, iar magazia unde fuseseră depozitate a fost distrusă. Mai bine de jumătate din liniile ferate au fost demontate şi utilizate de inamic, iar cealaltă parte a fost degradată. Din inventarul instalaţiei mecanice a silozurilor lipsea o parte din aparatură, curelele de transmisie, benzi, iar la clădiri se constatau peste tot numeroase distrugeri. De la cele 13 ateliere de reparaţii ale portului, majoritatea maşinilor, sculelor şi instalaţiilor au fost transferate în Bulgaria, Turcia şi Germania.

Acestea erau realitățile din Dobrogea după sfârșitul războiului. Deși eforturile românilor erau considerabile pentru refacerea Dobrogei, ei stăteau cu sufletul la gură în așteptarea deciziilor cruciale care să definească soarta provinciei și a României. Noua lume postbelică a fost stabilită în anii 1919-1920 la Paris. Chiar după prăbușirea Austro-Ungariei, noul șef de guvern de la Budapesta, Mihály Karoly, milita pentru menținerea statului maghiar în limitele istorice, făcând demersuri în acest sens englezilor și americanilor. Şi înlocuitorul acestuia, comunistul Bela Kun mergea pe aceeași direcție. Franța, Marea Britanie și SUA se plasau pe poziții contradictorii. Clemanceau, primul ministru francez a atras atenția pericolului bolșevic care putea să înainteze spre inima Europei și a propus ca Transilavania să revină României, ca cotrapondere. Şi mareșalul Foch susținea că România era elementul cheie destinat să împiedice revărsarea bolșevismului asupra Europei centrale. Armata română, care încă lupta cu maghiarii pentru menținerea Transilvaniei în cadrul statal românesc, a ocupat Ungaria (inclusiv Budapesta) la 3 august 1919 și l-a înlăturat de la putere pe Bela Kun, iar noul guvern al lui Apponyi Albert a trebuit să semneze la Trianon, pe 4 iunie 1920, tratatul prin care două treimi din Ungaria erau cedate României, Iugoslaviei și Cehoslovaciei.

Bibliografie

Valentin Ciorbea – Portul Constanța de la antichitate la mileniul III

Constantin Tudor – Administrația românească în Cadrilater (1913-1940)

Apostol Stan – România Mare – Idee, înfăptuire, viitor

Imaginile sunt preluate din articole istorice

Arh. Radu CORNESCU

Despre Autor