Publicat: Mon, Sep 5th, 2016

Portul Nostru (33) – 1918-1919: Trupe Engleze, Franceze și Italiene intră în Dobrogea

Dobrogea MareDupă Pacea de la București din mai 1918, conform unor înțelegeri în cadrul Puterilor Centrale, Bulgaria ar fi urmat să primească întreaga Dobroge. Şi chiar dacă numai pentru patru zile, Dobrogea a fost bulgărească, după ce pe 25 septembrie 1918,  aliaţii săi au consimţit ca să- i treacă în stăpânire toată provincia. Dar s-a dovedit că ultimele luni ale anului au însemnat pentru beligeranți o întorsătură la 180 de grade a situației de pe front. În zona noastră, brațul estic al armatelor Antantei străpunge, în sfârșit, pe la sud, frontul din Balcani și trupele acestuia înaintează spre Adrianopol (astăzi orașul turc Edirne, aflat la granița cu Bulgaria) și apoi spre Dunăre, obligând Bulgaria să capituleze pe 29 septembrie. După capitularea Germaniei (11 noiembrie 1918), chiar dacă Bulgaria era considerată națiune învinsă, după retragerea trupelor nemțești i s-a permis ca să-și menţină în Dobrogea două divizii. Pentru români, situația era destul de ciudată, deoarece conform armistiţiului încheiat de bulgari cu Antanta la 29 septembrie, din punct de vedere juridic Dobrogea era considerată încă parte componentă a statului bulgar (!) și cele două divizii bulgărești aveau misiunea de apărare a frontierei Dobrogei.  După 7 noiembrie o divizie a fost îndreptată dinspre Cernavoda  spre Babadag, iar cealaltă spre Constanța. Pentru că bulgarii nu vroiau să renunțe la pretențiile teritoariale cu privire la Dobrogea, aceștia au procedat chiar la înarmarea populaţiei de origine bulgară din provincie. În urma acestor acțiuni, pe 11 noiembrie, armata română a încercat să intre în Dobrogea pe la Tulcea, dar un pluton debarcat aici a fost întâmpinat de artileria bulgară cu salve de foc și respins.

După încheierea armistiţiului cu Germania, Marile Puteri au hotărât ca până la Conferinţa de Pace de la Paris care va clarifica situația Dobrogei, provincia să fie ocupată de trupele aliate ale Antantei şi se interzicea intrarea armatei române. Pe 12 noiembrie 1918, Clemenceau, primul ministru al Franței, a trimis o telegramă generalului Franchet d’Espèray în care ordona să fie ocupată în cel mai scurt timp posibil Constanţa de forţele aliate, considerând că pentru menţinerea ordinei să se dea ocupaţiei din Dobrogea un “caracter provizoriu şi internaţional din care să fie excluşi (de la conducere n.a.) bulgarii şi românii”.

Primii intrați în Dobrogea au fost militarii englezi din Brigada 228 a infanteriei britanice aflată în zona Burgas-Varna, care au sosit la Constanța pe 25 noiembrie 1918. Totodată, conform convenției, după venirea acestora, trupele bulgare trebuiau să înceapă retragerea. Generalul W.J. Ross s-a instalat la Constanța unde se afla comandamentul trupelor bulgare ale generalului Kisselov. Ross i-a ordonat lui Kisselov să-şi retragă trupele la 12 km sud de linia ferată Cernavoda – Constanţa și să-și mute cartierul general la Bazargic (astăzi Dobrici).Granita Cadrilaterului cu Bulgaria

Valentin Ciorbea scrie în tomul “Evoluția Dobrogei” că “pe data de 26 noiembrie, generalul Ross a organizat la Primăria Constanţa o întâlnire cu comitetul reprezentanţilor populaţiei şi cu autorităţile bulgare, în cadrul căreia a ordonat să se ridice restricţiile impuse şi să se permită reprezentanţilor românilor, grecilor, turcilor, armenilor şi francezilor constănţeni să poată acţiona liber pentru a-şi procura hrana, să li se permită să revină în casele lor şi să se organizeze o forţă poliţienească pentru menţinerea ordinii. În Constanţa locuiau circa 15.000-16.000 de locuitori, dar se aprecia că se aşteaptă în viitor un aflux mare de populaţie. Dintr-un raport făcut de generalul Ross generalului francez Chretiène, căruia i se subordona, reiese că în scurt timp la Constanţa urmau să se instaleze trupe franceze, iar în oraş trebuiau să revină şi oficialităţile române. El solicită ca detaşamentul de marină francez ce trebuia să fie dislocat la Constanţa să aibă un efectiv de 400-500 militari pentru menţinerea ordinii şi nevoilor administrative. Conform noilor ordine, trupele franceze au fost dislocate în zona centrală şi nordică a Dobrogei, iar cele engleze şi italiene în sudul regiunii. Trupele aliate au impus un regim restrictiv, au introdus cenzura, au închis localurile publice şi școlile, adunările publice au fost de asemenea interzise, nu se putea tipări nimic fără aprobarea serviciului de cenzură, iar populaţiei civile i s-a interzis portul armelor.”

Pe 10 decembrie 1918 în Constanța a început staționarea trupelor franceze, ceilalți aliați supravegând sudul Dobrogei. În oraş au rămas doar două companii bulgărești care s-au pus la dispoziţia trupelor aliate. Între timp, în Dobrogea au început să sosească o parte din populația refugiată, precum și personal din fosta administrație românească.Ferdinand si Maria 1919

Nicolina Ursu scrie într-un articol că reintrarea românilor “a condus adeseori la incidente grave între populaţia românească şi cea de origine bulgară din Dobrogea. Trupele aliate nu au putut acționa întotdeauna prompt şi eficient, reuşind cu greu să-şi îndeplinească misiunea. Numărul insuficient al soldaţilor francezi şi englezi nu a reuşit totdeauna să oprească jafurile, contrabanda, atacurile comitagiilor, manifestările naţionalist-şovine bulgare faţă de revenirea autorităţilor administrative române. La acest dezastru se adăuga şi distrugerea unor cartiere întregi mai ales celor de la marginea Constanței de către militarii bulgari în timpul retragerii.

(…)

Constanţa devenise o ruină cu aproximativ 900 de clădiri grav avariate în urma jafurilor, incendiilor, şi a devalizărilor suferite. La începutul lunii decembrie “starea oraşului inspira jale”. Clădirile particulare, Cazinoul erau distruse în proporţie de 80%. Conducta de apă Cemavoda-Constanţa nu funcţiona, iar oraşul se alimenta prin vechea conductă cu apă din lacul Siut-Ghiol. Şcolile şi hotelurile erau devastate. Alimentele se găseau cu greutate. Dar populaţia oraşului, afară de bulgarii care se ascundeau, era foarte mulţumită de întoarcerea autorităţilor româneşti. Locuitorii Constanţei aflaţi încă sub spaima provocată de cruzimile şi nelegiuirile făcute de bulgari la sosirea lor în oraş întreabau “când vine Armata Română”, pe care o aşteaptau cu mare nerăbdare.

(…)

Revenirea autorităţilor române a fost anunţată printr-o proclamaţie adresată la 5 decembrie 1918 de generalul Henri Mathias Berthelot populaţiei dobrogene. Autorităţile române care au revenit în Dobrogea au fost însoţite de unităţi de jandarmi. De altfel jandarmeria română a fost prima şi singura formaţiune militară acceptată de Aliaţi ca să pătrundă în Dobrogea odată cu autorităţile civile. La 13 decembrie 1918 s-a înfiinţat Serviciul Jandarmeriei prin organizarea unui batalion de jandarmi cu reşedinţa la Constanţa. Acesta era constituit din companiile de jandarmi Tulcea, Constanţa, Durostor şi Caliacra, având un efectiv total de 1147 oameni.”s604x0_Ferdinand_I_al_Romaniei

Dobrogea găsită în ruină de români și comportamentul extrem al bulgarilor din timpul ocupației a determinat o situație foarte tensionată între români și bulgari, punând trupele aliate într-o situație foarte complicată. Generalul Berthelot a ordonat măsuri de prevenire a jafurilor provocate de bulgarii care se retrăgeau, asigurarea unor produse de strictă necesitate, instaurarea ordinii în zonele de responsabilitate şi aplanarea conflictelor bulgaro-române de la graniţă. Pe teren situaţia era însă, în unele localităţi, neschimbată pentru că unele unități franceze au manifestat o bunăvoinţă circumspectă faţă de bulgari. Şi în sudul Dobrogei autorităţile militare engleze s-au confruntat cu fanatismul bulgar, fiind nemulţumite de faptul că ei sunt întrebuinţaţi pentru a face un serviciu de poliţie.

Pe 5 ianuarie 1919, Generalul H.M. Berthelot îi scrie, printr-o telegramă, premierului şi ministrului de război al Franţei, George Clemenceau, că Bulgaria, aliată fidelă a Puterilor Centrale, fiind națiune învinsă, nu trebuie avantajată şi încurajată în pretenţiile sale, ci obligată să-şi retragă trupele şi funcţionarii la sud de frontiera fixată cu România în anul 1913: „Din ziua semnării armistiţiului cu Bulgaria a existat mereu o comportare nedreaptă faţă de români. În Dobrogea s-a tolerat ca duşmanii noştrii – bulgarii – să rămână în teritoriul românilor – prietenii noştri. Încă şi acum se îngăduie bulgarilor tot felul de şantaje şi se ia partea lor contra românilor care nu au încă voie să trimită trupe într-o provincie care este a lor. Este absolut inadmisibil”.

Bulgarii, pentru a accentua pretențiile lor asupra Dobrogei, au organizat la Babadag două  congrese ale locuitorilor din Dobrogea (dar la care nu au fost invitați și românii care mai rămăseseră în provincie). Primul, la care au participat 245 de bulgari, 15 turci şi 10 ruşi, s-a ținut pe 16-17 decembrie 1917, iar al doilea, în luna iulie 1918. La aceste congrese s-a acreditat teza că, în afară de populaţia bulgară, „nici o autoritate internaţională nu avea dreptul de a hotărî asupra statutului politico-teritorial al Dobrogei”.Participanţii au decis că Dobrogea aparţine Bulgariei şi că această realitate trebuie recunoscută şi în plan internaţional. Au cerut anexarea străvechii provincii româneşti la Bulgaria, ameninţând că se vor opune cu armele revenirii autorităţilor române. Bulgarii nu vroiau să țină cont că românii, chiar în condițiile în care foarte mulți s-au refugiat, le erau ca număr net superiori. O demonstrează germanii cantonați aici, care într-un studiu făcut în luna octombrie 1917 de „Administraţia etapelor germane” şi publicat în 1918, arată situaţia demo­grafică din Dobrogea: români-135.000; bulgari – 65.000; tătari – 31.000; turci – 20.000; ruşi – 20.000; greci – 10.000; germani – 8.500; ţigani – 8.000; evrei – 4.500; armeni – 3.500; italieni – 2.000. Chiar și feldmareşalul August von Mackensen și-a manifestat opoziția faţă de pretenţiile exagerate ale bulgarilor, cerând cercurilor politice bulgare, inclusiv cneazului, să nu mai solicite drepturi asupra Dobrogei: „Este exclus ca românii să nu aibă ieşire la Mare. N-ar putea trăi!”.

Conferinţa de Pace de la Paris și-a deschis lucrările pe 18 ianuarie 1919. Încă de la început s-a observant că Bulgaria face un lobby intens, revendicând Dobrogea și Macedonia. Prin demersurile sale, guvernul bulgar a reușit în prima parte ca Statele Unite să-l susțină. S.U.A. formulau îndoieli asupra confirmării graniţelor Dobrogei, iar într-un document aprobat de preşedintele Wilson, se preciza că e binevenită o revenire la graniţa dobrogeană dinainte de 1913, România rămânând fără Cadrilater. Astfel, după deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace, experţii americani, francezi, englezi şi italieni s-au pronunţat și pentru varianta unei noi frontiere în Dobrogea. Prin vocea delegației SUA, la 3 martie 1919, s-a propus din nou să se retraseze frontiera între România şi Bulgaria, aceasta cerând şi delegaţiei Marii Britanii să susţină cedarea sudului Dobrogei Bulgariei. Clemenceau, care era și președintele Conferinţei de Pace, nu a fost de accord. Lucrările și negocierile au continuat.

În luna aprilie 1919, o parte din unităţile franceze dislocate în Dobrogea au fost înlocuite cu trupe italiene. Italienii au avut un comportament duplicitar faţă de autorităţile române. Au sprijinit organizaţiile iredentiste bulgare, au tolerat atacurile detaşamentelor înarmate ale acestora împotriva autorităţilor şi locuitorilor români şi s-au pronunţat pentru cedarea teritoriilor în favoarea Bulgariei. S-a ajuns, în aceste condiţii, la relaţii încordate între autorităţile române şi comandanţii trupelor italiene dislocate în sudul Dobrogei și ca urmare a solicitărilor autorităţilor române, la mijlocul lunii august 1919, trupele italiene au fost înlocuite de un detaşament de 410 soldaţi şi 10 ofiţeri din Regimentul 14 tiraliori senegalezi din subordinea comandamentului francez.

Între timp, generalul Berthelot, cu aprobarea lui Clemenceau, a dispus reinstalarea unităţilor militare române în Dobrogea. La începutul lunii mai 1919 primele unităţi din subordinea Corpului 5 armată au revenit în dreapta Dunării. Tot în luna mai în vara anului 1919, în timpul lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, Constanţa a devenit locul de desfăşurare a unor evnimente prin care majoritatea locuitorilor dobrogeni militau pentru  păstrărea integrităţii teritoriale a provinciei, pusă în discuţie de Marile Puteri. La marele miting organizat la 29 mai 1919 la Constanţa au participat aproximativ 20.000 români, musulmani, greci şi alte etnii care şi-au manifestat îngrijorarea la “gândul că se mai poate discuta integritata noastră teritorială”. Documentul aprobat la această adunare a fost transmis reprezentanţilor Franței, Angliei, S.U.A. și Italiei. Prin telegrama trimisă lui George Clemenceau la Paris, se arăta poziția clară a majorității populației Dobrogei de neacceptare a separării Dobrogei de Sud și pentru păstrarea ei în cadrul statului român.

La Paris, propunerea americană de a se ceda Bulgariei Dobrogea sau măcar sudul regiunii (judeţele Caliacra şi Durostor), a fost respinsă la 8 septembrie 1919 de Georges Clemenceau, pe baza a două principii: mai întâi că nu se poate lua un teritoriu de la un aliat şi apoi că Bulgaria, ca ţară învinsă, nu trebuia să găsească în tratatele de pace o sporire a teritoriului său. De altfel, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a stabilit ca frontiera româno-bulgară să urmeze linia existentă la 1 august 1914.

Consiliul Suprem i-a remis delegaţiei bulgare la începutul lunii noiembrie 1919 un răspuns în care problema Dobrogei nu mai era menţionată, iar pe 27 noiembrie 1919, Puterile Aliate şi Asociate au semnat la Neuilly-sur-Seine tratatul cu Bulgaria. Delegaţii României, Victor Antonescu şi generalul Constantin Coandă, au semnat documentul la 10 decembrie 1919. Conform articolului 27, punctul 5, frontiera se fixa „de la Marea Neagră până la Dunăre: fruntăria asemănătoare cu cea care a existat la 1 august 1916”.

În zona de sud a provinciei, reinstalarea trupelor româneşti s-a încheiat la 28 septembrie 1919. Deşi la 16 noiembrie 1919, la Bazargic, colonelul Rongier, reprezentantul trupelor aliate din Bulgaria, şi colonelul Argeşanu, şeful de stat major al Diviziei a 10-a, au semnat un document, trupele aliate au părăsit Dobrogea treptat, staţionarea lor prelungindu-se până la 10 decembrie 1919, dată la care s-a semnat Tratatul de Pace cu Bulgaria la Neuilly-sur-Seine.

Convenţia de demarcare a frontierei româno-bulgare a fost semnată la Bucureşti, la 26 august 1920. Reglementarea frontierei cu Bulgaria şi păstrarea întregului teritoriu al Dobrogei în componenţa statului român s-au datorat atât demersurilor diplomatice, cât şi intensificării acţiunilor desfăşurate în ţară şi străinătate pe întreaga perioadă a derulării lucrărilor Conferinţei de Pace.

Bibliografie

Valentin Ciorbea – Evoluția Dobrogei

Nicolina Ursu – Aspecte din istoria orașului Constanța în vremurile zbuciumate ale anilor 1916-1919

 Arh. Radu CORNESCU

 

Despre Autor