Publicat: Sun, Aug 21st, 2016

Portul Nostru (31) – 1918: Dobrogea Pierdută/Tratatul de Pace de la Buftea și de la București

Soldati romani pe front WDobrogea în pericol!

Pierderea Dobrogei se contura din ce în ce mai mult, în condițiile în care frontul de răsărit s-a prăbușit după ce Rusia Sovietică a parafat, la 22 noiembrie, la Brest-Litovsk, un armistiţiu de încetare a operaţiunilor militare, România rămânând complet izolată în fața Puterilor Centrale. Armistițiul de la Focşani de pe 26 noiembrie 1917 n-a însemnat decât o amânare, o mică gură de oxigen pentru români. În timp ce armata română aştepta aju­toare concrete de la Antanta, aliaţii occidentali s-au limitat doar la scrisori de admiraţie adresate guver­nului pentru curajul armatei române. Se contura o situație groaznică, mai ales că Puterile Centrale începuseră să exercite presiuni asupra guvernului român pentru a-1 determina să accepte condiţii de pace total nefavorabile. Primul Ministru Ioan I.C. Brătianu considera că soluţia unică pentru a rezolva această stare dezastruoasă era de a intra în negocieri cu Germania şi de a face ca acestea să dureze cât mai mult timp. Consiliul de Miniştri sub preşedenţia regelui Ferdinand întrunit la 21 noimbrie/4 decembrie 1917 a decis în unanimitate că armistiţiul este impus de un caz de forţă majoră şi are un caracter pur militar. Având o apărare dezarticulată și înconjurată de armatele inamice, România a fost pusă în faţa unei decizii istorice: să cedeze pentru a exista.

Puterile Centrale chiar urmăreau scoaterea României definitiv din luptă, cu toate consecinţele ce decurgeau din această situaţie pentru independenţa şi însăşi fiinţa naţiunii române, angajată total în lupta pentru reconstituirea ei statală. În acest context, la 5 februarie 1918, Puterile Centrale au remis guvernului român un ultimatum pentru începerea negocierilor de pace. Miniştrii aliaţi aflaţi la Iaşi au informat guvernele lor despre situaţia critică, fără ieşire, a României. Saint Aulaire, ambasadorul Franței la Iaşi între anii 1916-1918, apreciea că “nici o speranţă nu există pentru România de a scăpa din strânsoarea Germaniei care, având-o la dispoziţia sa, s-a hotărât să încheie socotelile cu România, forţând şi ameninţând guvernul român cu ruperea armistiţiului dacă nu se încep tratativele de pace”.Harta Tratatului de la Bucuresti - Mai 1918 W

Regele Ferdinand a făcut apel la generalul Averescu pentru formarea unui nou guvern, capabil să poarte tratativele de pace. Discuţiile începute la Buftea au relevat duritatea condiţiilor impuse României, căreia i se cerea cedarea Dobrogei, rectificarea frontierei cu Austro-Ungaria şi concesii economice. Nemții urmăreua chiar să-l înlocuiască pe Regele Ferdinand (care declarase război fostei sale patrii) cu o persoană impusă de interesele germane. Pe de altă parte, Austria vroia atragerea Regelui Ferdinand în orbita unui imperiu austriac federalizat şi pleda pentru păstrarea acestuia la cârma României, iar Bulgaria făcea presiuni asupra aliaţilor săi pentru a obţine întreaga Dobroge. Germania însă nu dorea o extindere prea mare a Bulgariei, nu dorea să piardă calea ferată Cemavoda-Constanţa şi nici gurile Dunării.

Cu mandat de la Regele Ferdinand, generalul Averescu a avut la Buftea primele con­tacte cu Mackensen şi apoi cu miniştrul de externe austriac – Ottokar Czemin şi omologul lui german – Richard von Kühlmann – între 5/18 – 11/24 februarie 1918. La întrevedere, cei doi miniştri au impus ca Dobrogea întreagă trebuie cedată Puterilor Centrale în condominium, rămânând ca ele să dispună ulterior de soarta ei, rezervându-se României o ieşire la mare. Viitorul tratat de pace se prefigura în termeni foarte duri, iar condiţia sine qua non impusă guvernului român pentru începerea tratativelor era acceptul pentru cedarea Dobrogei în întregimea sa. Pentru a mima o atmosferă de negociere, Ottokar Czemin s-a declarat gata să garanteze o trecere liberă spre mare la Constanţa şi ajutor diplomatic pentru dobândirea Basarabiei. După ample dezbateri s-a hotărât că aşa-zisa pace nu va fi negociată, iar condiţiile puse de inamic să fie acceptate în bloc şi fără comentariu, arătându-se astfel că era vorba de un dictat impus prin violenţă. S-a decis ca Alexandru Marghiloman, şeful Partidului Conservator, aflat la Bucureşti, să preia răspun­derea pentru încheierea unei păci în formula cea mai potrivită intereselor României.

La 20 februarie/5 martie 1918 s-au semnat preliminariile de pace de către miniştrii de externe ai Puterilor Centrale şi ai aliaţilor lor: Kühlmann, Czemin, dr. Momcilov, Talaat-paşa şi C. Argetoianu din partea României. Textul care stabilea Pacea de la Buftea era următorul:

Pacea de la Buftea

Însufleţiţi de dorinţa comună de a pune capăt stării de război dintre Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de o parte, şi România, pe de altă parte, şi pentru a restabili starea de pace, subsemnaţii, adică: secretarul de stat de la departamentul Externelor, consilierul intim imperial d. Richard von Kühlmann, ca împuternicit al Germaniei, ministrul Casei imperiale şi regale şi ministrul Afacerilor Externe al Maiestăţii Sale imperiale şi regale apostolice, consilierul intim contele Ottokar von Czernin, von şi zu Chudernitz, ca împuternicit al Austro-Ungariei, vicepreşedintele Sobraniei, dr. Momcilov, ca împuternicit al Bulgariei, Alteţa Sa Marele Vizir Talaat-Paşa, ca împuternicit al Turciei, pe de o parte, şi Constantin Argetoianu, ca împuternicit al României, pe de altă parte, după ce am examinat documentele de împuternicire, am căzut de acord că, după ce convenţia de armistiţiu semnată la Focşani în ziua de 9 decembrie 1917 a fost denunţată la 2 martie 1918 şi expirată la 5 martie 1918, ora 12 amiază, acest armistiţiu va mai continua patrusprezece zile cu începere de la 5 martie 1918, cu un drept de denunţare în termen de trei zile. Între subsemnaţii s-a obţinut deplin acord ca în intervalul acestui spaţiu de timp să se încheie pacea definitivă pe baza următoarelor puncte:

  1. România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre.
  2. Puterile Centrale vor purta grija pentru menţinerea căii comerciale pentru România prin Constanţa spre Marea Neagră.
  3. Rectificările de frontieră cerute de Austro-Ungaria pe graniţa austro-ungară sunt admise în principiu de România.
  4. De asemenea se admit în principiu măsurile corespunzătoare situaţiei pe domeniul economic.
  5. Guvernul român se obligă să demobilizeze imediat cel puţin opt divizii ale armatei române. Executarea demobilizării se va efectua în comun de către comandamentul suprem al grupei de armate Mackensen şi comandamentul suprem al armatei române. De îndată ce pacea dintre Rusia şi România va fi restabilită, se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române, atâta timp cât nu vor fi necesare pentru serviciul de siguranţă pe graniţa ruso-română.
  6. Trupele române vor evacua imediat teritoriul Monarhiei Austro-Ungare ocupat de ele.
  7. Guvernul român se obligă să sprijine din punct de vedere tehnic al căilor ferate transportul trupelor Puterilor Centrale prin Moldova şi Basarabia spre Odessa.
  8. Se va asigura repatrierea ofiţerilor misiunilor militare ale Înţelegerii în cel mai scurt timp posibil, prin teritoriul Puterilor Centrale.
  9. Tratatul va intra imediat în vigoare.

Constantin Argentoianu la Conferinta de Pace WCele 9 puncte ale tratatului ilustrau începutul punerii în aplicare a politicii de extindere a dualismului în Balcani, prin include­rea statelor din această zonă în graniţele Imperiului Austro-Ungar. Pentru România, situaţia ar fi fost şi mai dură, deoarece prin pierderea Dobrogei şi ocuparea ei de Bulgaria, statul român era ameninţat cu dispariţia, prin împărţirea lui între Puterile Centrale şi Bulgaria.

Într-un articol foarte pertinent despre tratatul de pace de la București, Nicolina Ursu ne relatează că “în timpul discuţiilor preliminare, pretenţiile cele mai stăruitoare s-au concentrat asupra Dobrogei, care din culisele diplomaţiei centriste reprezenta şantajul diplomaţiei bul­gare pentru a rămâne în alianţă. Cu toată repulsia produsă în unele cercuri centriste, pre­tenţia bulgară, deşi nu a fost agreată în întregime, a fost totuşi acceptată, deoarece ieşirea acesteia din alianţă ar fi fost catastrofală pentru Puterile Centrale. Bulgaria primea Dobrogea de Sud şi partea de sud a Dobrogei Vechi, până aproape de linia ferată Constanţa – Cernavoda. Restul Dobrogei devenea un condominium al Puterilor Centrale. Semnarea preliminariilor de pace a stârnit vii discuţii în Sobrania (parlamentul bulgar) şi în presa sofiotă. Ziarul bulgar “Mir” din 20 februarie 1918/5 martie 1918 considera reglementarea problemei dobrogene piatra de încercare a prieteniei austro – germano – bulgare.  Liderul populist Todorof a protestat împotriva posibilităţilor de cesiune a Dobrogei. Malinof a luat act de promisiunea vagă a lui Radoslavof care considera tratatul o etapă spre soluţia defi­nitivă a chestiunii, respectiv alipirea întregii provincii Dobrogea la Bulgaria. La 5 martie 1918, în ziua semnării preliminariilor de pace, presa bulgară şi-a manifestat atitudinea re­zervată faţă de situaţia Dunării, a oraşului Constanţa şi a condominiumului dobrogean. Ministrul bulgar Radoslavof la Berlin W

Stipulaţiile negocierilor preliminare privitoare la populaţia românească din Dobrogea erau cuprinse în 9 articole. Delegaţia română la negocieri a făcut mari eforturi pentru a obţine garantarea drepturilor şi libertăţilor de care se bucura populaţia românească până la ocuparea Dobrogei de centrişti. Locuitorii români din Dobrogea precum şi cei refu­giaţi, deportaţii şi militarii demobilizaţi aveau asigurate drepturile şi proprietatea. Aceştia aveau dreptul să opteze pentru naţionalitatea română în decurs de cinci ani de la ratificarea tratatului. De acelaşi drept beneficiau femeile şi minorii la împlinirea vârstei de 21 de ani. Pentru aceeaşi perioadă de timp, bărbaţii erau scutiţi de serviciul militar, iar cei demobi­lizaţi erau scutiţi de concentrare. Se garanta dreptul la învăţământ şi cultură în limba română. Învăţământul de toate gradele se preda în limba română de către profesori români. De asemenea, minorităţile naţionale aveau dreptul de a învăţa în limba maternă. În loca­lităţile unde românii alcătuiau o minoritate numerică aceştia aveau dreptul la şcoli cu predarea în limba română de către învăţători români. Religia ortodoxă era recunoscută, iar comunităţile religioase şi şcolare aveau dreptul de a dobândi terenuri şi imobile unde să-şi desfăşoare activitatea. Biserica română din Dobrogea avea apartenenţa la Episcopia Dunării de Jos (…) Ultimul articol al preliminariilor de pace referitoare la Dobrogea prevedea ca limba română să fie obligatorie în administraţie şi în justiţie, pentru români.”

Tratatul de pace s-a semnat la Bucureşti, în palatul Cotroceni în ziua de 24 aprilie/7 mai 1918 de Al. Marghiloman din partea României, R. von Kühlmann din partea Germaniei, St. Burian din partea Austro-Ungariei, V. Radoslavov din partea Bulgariei şi Ahmet Nessim-bei din partea Turciei. Tratatul era alcătuit din 7 capitole care cuprindeau în total 31 de articole cu referiri la subordonarea totală economică şi politică a României faţă de Puterile Centrale  și constituia doar un preludiu al planului lor expansionist şi un mijloc de sufocare economică şi militară a României.

Tratatul avea un conţinut cu un caracter colonial – consfinţea rapturile teritoriale din trupul României, întreaga provincie Dobrogea şi munţii Carpaţi tre­ceau sub stăpânire străină. Toate domeniile vieţii economice erau sub conducerea Puterilor Centrale, României răpindu-i-se toate drepturile sale. Romania urma sa cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați și concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploitările petroliere.

Tratatul semnat la 7 mai 1918 la Bucureşti era deosebit de aspru pentru România. Bulgaria a primit numai Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) și o fâşie din sudul judeţului Constanţa, până aproape de linia ferată. Restul Dobrogei, până la gurile Dunării, se ceda în condominium Puterilor Centrale, rămânând ca atribuirea ei definitivă să se reglementeze mai târziu. Această parte a Dobrogei a rămas sub administraţia comună a Germaniei și Bulgariei. Constanţa râmânea un port liber german deoarece interesele comerciale ale Germaniei legate de gurile Dunării şi Marea Neagră impuneau ca acesta să nu fie la discreţia Bulgariei.

Arh. Radu CORNESCU

Despre Autor