Publicat: Sat, Jun 6th, 2015

O viaţă de erou. Contraamiralul (r) Zamfir Petre: „Nu sunt un erou. Sunt un om care şi-a făcut datoria faţă de ţară”

18_mContraamiralul (r)  Zamfir Petre este unul dintre eroii României. Născut în 1923 în judeţul Ialomiţa, a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Marină în 1948. A fost comandant al canonierei Ghiculescu, şeful staţiunii de pregătire marinărească a Şcolii Militare Superioare de Marină, comandantul Navei Şcoală Mircea şi şef al catedrei de pregătire marinărească a Şcolii Militare Superioare de Marină. A fost decorat cu medalia „Scutul Crimeei”, medalia „Serviciul credincios clasa a III-a, cu spade, Virtutea militară de Război, clasa a II-a”, ordinul „Meritul Militar” clasa a III-a, a II-a, I-a, medalia „Meritul Militar” clasa I-a, medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”, medalia „30 de ani de la înfiinţarea armatei 1944-1974″, medalia „a X-a aniversare a Forţelor Armate”, Crucea comemorativă a veteranilor de război,  Ordinul „Virtutea Maritimă” în grad de cavaler şi cu emblema de onoare a Armatei Române. Amiralul Petre este veteran de război. Ambarcat pe Distrugătorul „Regina Maria”, submarinul „Delfinul” şi „Rechinul” a participat la toate acţiunile de luptă ale acestor nave în Al Doilea Război Mondial. A comandat canoniera „Ghiculescu” pe timpul marşului pentru reparaţii de la Constanţa la Genova (Italia) şi retur, în anul 1950, a fost comandantul Navei Şcoală „Mircea” în marşul Constanţa-Hamburg, în anul 1965, când nava a fost trimisă la reparaţii capitale. A fost profesorul a 25 de promoţii de studenţi ai Academiei Navale Mircea cel Bătrân, iar din 2013 este cetăţean de onoare al Constanţei

O vorbă din popor spune că există trei feluri de oameni: cei vii, cei morţi şi cei care călătoresc pe mare. Aţi făcut parte din ultima categorie. Cum este să te întorci la uscat, să laşi marea?

Marina a fost este şi va fi o armă de elită. Este frumoasă ca uniformă, ca activitate, dar este cea care, ca şi aviaţia, se înfruntă cu stihiile naturii. Spunea un proverb că dacă marea ar fi fost calmă nu am fi avut loc pe pământ de marinari. Dar, pentru că marea nu este nicăieri bună şi face victime, nici un marinar nu a fost scutit de necazurile cauzate de mare. De aceea, pentru că marinarul odată plecat pe ape îşi ia la revedere de la colegi, de la familie, de la cei dragi, de la ţară şi numai Dumnezeu ştie dacă se mai întoarce sau nu înapoi. Dumnezeu şi marea. Sigur că stihiile mării, de-a lungul veacurilor, au făcut victime extraordinare. Şi sunt anumite zone ale globului în care aceste nenorociri se ţin lanţ. Una dintre aceste zone este Golful Biscaya, unde am avut şi eu nefericirea să naufragiez timp de trei zile. Biscaya este socotit cimitirul navelor, acolo îşi dorm somnul de veci mii de nave, zeci de mii de trupuri omeneşti.

Ce s-a întâmplat atunci?

Eram comandantul Navei-Şoală Mircea şi am trecut printr-o mare furtună. Duceam nava la Hamburg, la reparaţii. Autorităţile franceze au trimis şase şalupe amfibii ca să părăsim nava. Ştiam că în momentul în care nava este părăsită de echipaj şi este salvată de alţii poartă 20150602_143329 pavilionul altei ţări şi trebuie răscumpărată. Ştiind toate asta am refuzat salvarea, le-am spus oamenilor că Mircea este o părticică din pământul României şi dacă îl părăsim înseamnă că ne părăsim ţara. Le-am promis că dacă eforturile noastre vor fi zadarnice şi nu va mai fi nimic de făcut, iar nava va începe să se scufunde, vor putea pleca să se salveze, iar eu, ca şi comandant, m-aş fi dus la fund cu nava, conform tradiţiei. Oamenii au înţeles şi am salvat Nava-Şcoala Mircea. Este o navă foarte rezistentă, foarte stabilă, dar totul depinde de modul în care echipajul o îngrijeşte. Se spune că o navă trebuie pregătită din port ca pentru vreme rea, lucru pe care eu l-am făcut. Nava este ca o familie, echipajul este o familie, comandantul este ca un părinte.

Ce aţi simţit în orele acelea de furtună?

Dacă la început îţi apar în minte cei dragi în ultima instanţă nu mai rămâne decât Dumnezeu. Ne-am rugat la Dumnezeu, ne-am închinat, iar în clipele acelea de groază nu te gândeşti la tine, ci la cei din jur. Eram epuizaţi, nu dormisem trei zile, mâncam posmagi şi apă minerală, a fost foarte greu. Dar eforturile noastre nu au fost zadarnice, iar în Franţa am fost primiţi ca nişte eroi. Nu am avut nici un rănit la bord în urma acelui eveniment. În acea furtună 46 de nave au fost avariate sau s-au scufundat. Dar Mircea nu a fost printre ele. Din păcate, în ţară, efortul nostru nu a fost apreciat.

Cum a ajuns un tânăr ialomiţean marinar?

Părinţii mei erau de lângă Ţăndărei, m-am născut acolo şi după trei săptămâni s-au mutat în Constanţa. Am ales marea pentru că aveam un văr marinar şi îl admiram foarte mult. Am iubit marea, o iubesc şi acum. Am fost ambarcat pe distrugător, pe torpilor, am fost comandant pe canonieră, am făcut cam de toate. În 1950, cu nava Ghiculescu am stat în Italia opt luni, iar la plecare comandantul portului ne-a lăudat, spunând că niciodată până atunci, o navă militară străină staţiona la Genova fără a avea nici cea mai mică reclamaţie. Am fost foarte mândru. Am avut echipaje bune. Pe Mircea a venit cu noi, la plecarea de la Hamburg, spre Gibraltar, un lup de mare adevărat, comandantul unei nave soră cu Mircea. Am avut şi atunci vreme rea şi hulă, dar ne-am descurcat foarte bine. Bătrânul lup de mare ne-a observat şi ne-a spus „deşi îmi pare rău, sunteţi mai buni ca noi”. Nu este mândria mea, este mândria ţării.

Aţi avut noroc de echipaje bune?

Da, eram tânăr şi am făcut nava bec. Nu mi-a rămas nici un om în Italia, mi-am făcut datoria. Cel mai mult am stat 8 luni în Italia, la Genova. Am făcut în aşa fel încât oamenii să nu simtă lipsă de nimic. Am fost în excursii, i-am dus la San Remo, am încercat să îi fac să se simtă bine. Depindea şi de bani. Dar în limita posibilităţilor am făcut tot ce am putut. Şi din punct de vedere al alimentaţiei, dar şi al anumitor condiţii de viaţă. Nu au avut motiv să fie nemulţumiţi.

V-aţi îndrăgostit în Italia?

20150602_143525În şantierul naval am întâlnit o fată, era ingineră. O chema Manuela. Şi ne-am împrietenit. La un moment dat chiar aş fi vrut să mă căsătoresc cu ea. Am fost la Ambasadă, la Roma, şi i-am povestit ambasadorului care mi-a spus să renunţ, că nu mă vor mai primi în ţară. Ea ar fi fugit cu mine, ar fi vrut să o ascund pe vapor. În perioada asta mi s-a propus să rămân în Italia, împreună cu întregul echipaj. Ni se dădea pe mâini o navă nouă, Esmeralda. Mare, frumoasă.. Dar am refuzat. Uneori îmi pare rău. Nu am putut să renunţ la familia mea, la ţara mea. Acolo eram priviţi ca străini, nu ne putea simţi ca acasă. Totuşi, acolo, în Italia, am trăit clipe frumoase. Odată am discutat cu oamenii şi am cumpărat peşte de la pescarii din port ca să facem saramură. Aveam bucătar lipovean. Dar nu aveam mălai pentru mămăliguţă. M-am interesat cum se spune mălai în italiană şi am început să caut. Nimeni nu avea. M-am dus cu Manuela, avea un Fiat Topolino, o maşină mică. Din cartier în cartier, am ajuns în Sampdoria. Într-un magazin am văzut nişte saci, patronul nici nu ştia ce aveau în ei. 90 de kilograme de mălai avea, trei saci. Şi i-am luat pe toţi. Au venit toţi la noi să mănânce saramură cu mămăliguţă. Veneau şi cu soţiile. Am terminat într-o săptămână tot mălaiul.

De ce nu aţi rămas în Italia?

Nu aveam motiv. Îţi era dor de ţara ta. Iar cei mai apropiaţi de noi sunt italienii. Dar nu eram de-ai lor. Nu mi-a părut rău la început că nu am rămas. Dar mi-a părut apoi. După ce am ajuns în ţară ne-a venit la navă un ofiţer de la contrainformaţii care ar fi avut informaţii că am vrut să rămân în Italia. Cine m-ar fi împiedicat să rămân? Nimeni, poate doar familia. Dar m-am întors cu nava reparată, făcută bec, şi cu tot echipajul acasă. Eu nu sunt un erou. Sunt un om care şi-a făcut datoria faţă de ţară şi faţă de marină. Am fost profesor la Academia Navală Mircea cel Bătrân, mi-au trecut prim mână 25 de promoţii.

Cum este viaţa pe submarin?

Am fost şi pe nave de suprafaţă, dar viaţa la submarin este viaţă de câine. Cer puţin pe submarinele clasice, pe care am fost eu. Ziua, navigaţia se face sub apă, cu viteză mică. Sunt multe restricţii. De exemplu, în submarin nu aveam voie să mă duc de la prova la pupa. Nu exista. Niciodată. Am avut cu submarinul Rechinul ultima misiune de 45 de zile. Eu, 45 de zile, nu m-am văzut cu colegul meu din prova sau din pupa. Submarinul trebuie echilibrat, dozat, să fie asietă zero. Dacă aveam nevoie de specialistul în torpile şi era nevoie să-l cheme la prova, se anunţa la postul central. Postul central întreba câte kilograme avea acea persoană şi se puneau 80 kg de apă în locul lui. În submarin nu ai voie să te plimbi. Nu ai voie să umbli la aparatele altuia. Este o crimă. Masa este numai din uscături. Apa la submarin este aur. Pe ochi ne spălam cu apă de mare, de bărbierit nici atât. Baie? Nu există! Era umiditate, aveam mucegai şi în gură. După 16 ore nu mai aveam aer, nu mai respiram cum trebuie. Submarinul are aparate de purificare a aerului. Dar, cu timpul, se rarefiază. După 16 ore viaţa este un chin. La maximum 18 ore trebuie să ieşi la suprafaţă. Dacă marea este rea şi submarinul nu reuşeşte să iasă din prima sau a doua încercare este terminat, se duce la fund.

Aţi participat cu submarinul Delfinul în cel de-Al Doilea Război Mondial. Care a fost cea mai grea experienţă?

Da, în prima parte am participat ca elev pe Distrugătorul Regina Maria, când s-a întâmplat misiunea cu Moskva, când a fost salvat Portul Constanţa. Cu Delfinul, cea mai grea situaţie am avut-o când am participat la asediul Sevastopolului. Submarinul avea misiunea să distrugă orice convoi ieşea din Sevastopol. Ruşii, prin spionaj, ne-au interceptat. 20150602_143407Din construcţie, Delfinul era mai greu de pupa. Ca să formeze asietă zero a trebuit să îi sudeze la pupa un cheson, noi îi spuneam cocoaşă. În ultima misiune comandantul a spus ca în acest cheson să ună ulei de rezervă. În asediul Sevastopolului ne-a depistat un avion şi bineînţeles că ne-au atacat cu vedetele torpiloare, cu grenade antisubmarine. Am intrat la 80 de metri şi tot ne bombardau. Au tras asupra noastră 365 de bombe şi grenade. Venise timpul să ieşim la suprafaţă. Telegrafiştii ne-au spus că nu se mai aude nimic în jurul nostru. Comandantul a dat ordin să ieşim pentru a încărca bateria de acumulator. Când am ieşit la cota periscopică marea era foarte agitată. Trebuia să luăm o poziţie bună pentru ieşit la suprafaţă. Prima dată nu am reuşit. Eram înnebuniţi. Comandantul a zis, fraţilor, ultima încercare. Am reuşit cu greu să ieşim. În jurul nostru era o băltoacă de ulei. Ieşise uleiul din cocoaşă. Am pornit motoarele diesel. Comandantul ne-a dat ordin să aruncăm în mare tot ce nu ne trebuia pentru a ne putea deplasa mai bine. Şi am plecat din acea zonă. Dimineaţa s-au dus ruşii în locul în care ştiau că suntem şi când au văzut băltoaca şi lucrurile aruncate, toată mizeria, au dat de veste că un submarin inamic că a fost scufundat. Toată lumea ştia că este Delfinul acolo. Mai aveam o problemă. Staţia de recepţie mergea, dar emisia nu mai funcţiona. 20150602_143543Primeam din ţară mesaje şi nu puteam să răspundem. Avariaţi fiind, am plecat spre coastele Turciei şi am întârziat vreo zece zile pentru că ziua mergeam în imersiune, cu viteză mică. Toată lumea a crezut că Delfinul a fost scufundat. Ne-au anunţat şi familiile, mama mi-a făcut pomană. Spre ţară am trecut printr-un baraj de mine. La intrarea în baraj stătea o navă de-a noastră de pază. Venind din Turcia, am dat semnalul de recunoaştere şi au anunţat în ţară că la gura barajului este submarinul Delfinul. Nu le-a venit să creadă, toată lumea ştia că Delfinul s-a scufundat. Am dat semnalul de trei ori până să ne lase să trecem. Venirea noastră a fost o sărbătoare enormă.

Câţi ani aveaţi atunci?

20 de ani. Eram în vâltoarea tinereţii. La vreo patru zile m-au lăsat să plec acasă. Ajungând pe strada mea, la poarta unei case stătea o bătrână, îi spuneam baba Caliţa. Când am ajuns ea era la poartă pe scăunel m-am dus să o salut şi ea a leşinat. M-am speriat, nu ştiam ce s-a întâmplat. Am bătut la poartă şi i-am strigat familia. Au fost foarte uimiţi că sunt în viaţă. Bătrâna fusese la pomana mea. Nu ştiam cum să o anunţ pe mama, era cardiacă. Vecina s-a dus să o pregătească şi a fost mai bine. Asta a fost una dintre întâmplările cele mai triste din viaţa mea.

Am trecut prin viaţă cu destule necazuri şi destule greutăţi. Dar sunt mândru pentru că mi-am făcut datoria faţă de Marină, faţă de ţară, că am avut o soţie excepţională, că am doi copii minunaţi, nepoţi extraordinari. Mi-am făcut datoria faţă de ţară şi faţă de familie.

Mai ştiţi cântece marinăreşti?

Când eram elevi cântam aşa:

(cântă)

Marinari, hai, marinari, veniţi la bord,

Să părăsim şi acest port,

Doar la larg numai la larg suntem voioşi

Când în bordaj valuri se sparg.

Vreun duşman sau uragan de întâmpinăm

Cu bărbăţie-l înfruntăm

Căci noi suntem  bravii fii

Ai scumpei noastre Românii

De la măr sau de la punte

Marinari suntem de frunte

De la punte ori maşini

Ca şi cei mai buni străini

Dumnezeu ne are-n bază

Când putem pleca din pază

Cu al nostru tricolor

Pe întinsul apelor

Am scris şi eu un cântec. Mergeam pe stradă cântând. Era o mândrie.

Aţi văzut mare mai frumoasă decât Marea Neagră?

Am stat 42 de ani în Marină. Marea Neagă mi-a fost casă şi nu m-am despărţit de ea niciodată. Când am ieşit la pensie mi-am luat barcă şi m-am ocupat de pescuit. (râde)

Din experienţa vârstei dumneavoastră, care este esenţa vieţii şi ce ar trebui să ştie orice tânăr care porneşte la drum, în viaţă, pe mare sau pe uscat?

Ţara noastră a avut şi va avea multe lucruri frumoase. România este mică, dar Dumnezeu i-a dat tot ce este mai frumos. Aş vrea ca tinerii să păstreze ţara în integritatea ei şi să nu uite niciodată că România a fost şi va fi una dintre cele mai frumoase ţări din Europa. Când porneşti în viaţă trebuie să ai o ţintă şi pentru realizarea acestui vis trebuie să munceşti. În afară de asta, trebuie să ne respectăm înaintaşii. Tinerii trebuie să ia de la societate ce este bun, să ducă mai departe, să consolideze, să elimine părţile rele şi să păstreze tradiţiile neamului nostru. Şi să nu uităm să ne apărăm ţara. Românul este iubitor de ţară, marinarul este iubitor de ţară.

Corina SAMOILĂ

Despre Autor