Publicat: Mon, May 4th, 2015

Decoupage by Kara, arta de a renaşte. Oana Carastoian: „Munca mă solicită foarte mult emoțional, dar când văd rezultatele mă reîncarc”

10336678_348341518647981_6228490539410859647_nAre 29 de ani, este ambiţioasă, poate mult prea ambiţioasă pentru tinerii zilelor noastre. Are vise mari şi planuri concrete legate de cum va arăta viaţa sa profesională într-un segment de nişă, cel puţin în Constanţa. Oana Carastoian, o artistă talentată care recondiţionează mobilier vechi, dar nu numai, este omul de care domeniul său de activitate are nevoie negreşit. Este, în fond, singurul artist care foloseşte tehnica decupajului şi redă obiectelor anoste, vechi, uitate de oameni şi de timpuri o viaţă nouă pentru alte câteva decenii, dar sub un alt chip. Este personajul cheie la care trebuie să apelezi atunci când vrei să-ţi dăinuie în timp un obiect drag pe care nu ai talentul să-l recondiţionezi aşa cum ţi-ai imagina. Este inginer proiectant şi abia anul acesta va termina un curs de design interior la Şcoala Populară de Arte,însă acest lucru nu a împiedicat-o să-şi pună în aplicare visul şi talentul. De trei ani îşi valorifică pasiunea şi şi-a deschis propriul atelier fără să aibă parte de susținerea financiară a părinților ori a rudelor. Moral, este încurajată de familie, prieteni și mai ales de  iubitul său, Robert. Oana se dedublează zilnic în inginerul proiectant şi artistul cu o imaginaţie şi răbdare fără margini care nu are odihnă până când un scaun, o masă, un perete sau orice alt obiect care revine la viaţă nu este gata.

De unde această pasiune?

Pasiunea aceasta a apărut din senin. Căutam la acel moment pe internet ceva și mi-a sărit în ochi un filmuleț despre tehnica pe care o folosesc acum, tehnica decoupage. Mi-a plăcut ideea aceasta. Nu am avut talentul de a reproduce, am lucrat mai mult pe grafică pe calculator. Mi s-a părut interesant cum poți să obții un obiect nelucrând fizic cu mâna, dar  să obții aproape același rezultat. 10392545_456398717842260_6519458082491874148_nMi-a stârnit curiozitatea, m-am documentat, am studiat tehnica jumătate de an, am început să-mi cumpăr materiale să văd dacă pot să fac așa ceva. La început am lucrat strict pentru mine: cutiuțe pentru bijuterii, pentru pensulele de make-up, pentru bucătărie. S-a nimerit, în timp ce lucram la mine în apartament, să vină un prieten și să-mi spună că vrea să cumpere un obiect la care lucram eu atunci. I-am spus că nu vreau să-l vând. Mi-a oferit un preț la care nici nu mă așteptam, dar eu i-am spus că mă voi gândi. Am ieșit afară din casă și la ghena de gunoi am observat două scaune aruncate. Le-am luat și mi-am spus că folosind această tehnică pot salva de la gunoi obiecte. Și așa mi-am descoperit pasiunea aceasta. Pentru mine este mai mult decât o pasiune, este ceva în ce mă integrez cu totul. Uit de foame, somn, oboseală, este o activitate ca și cum aș intra în transă.

Ce presupune această tehnică și de unde îți procuri materialele?

Tehnica înseamnă exact ceea ce reiese din titlu, de a decupa și de a lipi. Există niște hârtii speciale, mai multe feluri, care se lipesc cu un lipici special și, în funcție de imaginația fiecăruia, se integrează în obiectul respectiv. Baza este a decupa și a lipi. Din păcate, Constanța nu oferă o gamă de produse care să-mi folosească. Merg și la București pentru a mi le cumpăra, dar majoritatea le achiziționez din Timișoara. Fac comandă pe internet și vin prin curierat. Produsele pe care le folosesc sunt ungurești.

Cât de dezvoltată este această tehnică la noi?

La noi în țară tehnica se studiază doar la București, dar nu se eliberează niciun document, rămâne la stadiul de hobby. Oamenii nu sunt interesați să facă așa ceva pentru că implică foarte multă muncă și ia mult timp pentru a o readuce la viață un obiect în propriul stil. Durează atât de mult pentru că trebuie îndepărtat stratul de vopsea, de luciu sau lac până se ajunge la fibra lemnului. Aceasta este o procedură solicitantă și nu tocmai plăcută pentru toată lumea pentru că implică mult praf, multă forță pentru că este un procedeu fizic să șlefuiești. În momentul când văd un obiect și locul unde va ajunge acesta eu deja am imaginea obiectului final iar acel lucru mă ține în alertă. Este foarte plăcut atunci când photo.php 11129631_10206666161399596_745549922_nrezultatul final depășește imaginea din viziunea mea inițială. Al doilea pas sunt straturile, unul de bază – care realizează aderența între materialul nostru și straturile ulterioare și are rol de protecție pentru lemn. Mai apoi se adaugă straturi de vopsea,  două – trei, depinde. Fiecare strat de vopsea se șlefuiește din nou. Aici trebuie să ai grijă să nu ajungi la lemn. Stratul final de vopsea îl șlefuiesc manual. Toate aceste procedee implică mult timp. Mai apoi le personalizăm în funcție de client. Sunt lucruri de finețe, detaliile fac diferența și implică timp și dăruire. Mai apoi dau stratul final de lac pe care nu-l mai șlefuiesc. Fiecare obiect pe care îl lucrez îl dezasamblez, pentru că la îmbinări este necesar să fie perfect. Mai greu este cu obiectele de lemn vechi care sunt lipite cu clei. Eu nu fac tâmplărie, am mai avut solicitări de a concepe marfa nu de a lucra pe un obiect finit, dar nu sunt interesată.

Ce personalizezi?

Personalizez în special obiecte din lemn. Mai nou, am acceptat o provocare a lucra și pe pal însă este mult mai greu. Munca este mult mai anevoioasă pentru că palul nu are stratul de aderență ca la lemn. Este mult mai grea procedura. Personalizez și obiecte de mici dimensiuni de sticlă, metal, plastic. Sunt deschisă la nou şi nu mă las îngrădită de limitele acestei tehnici, accept provocări din partea clienţilor, însă, atunci când materialul este altul decât lemn am o reţinere în a oferi o garanţie cu privire la ce va ieşi la final. Eu duc o viață colorată în special și eu consider că avem nevoie de culoare  în viața noastră, de abundență de lumină.

Care este cel mai de anvergură proiect pe care l-ai făcut până acum?

Cel pentru un salon de cosmetică care a cuprins mai multe camere, unde am refăcut mobilierul vechi.

Constănțenii își personalizează în general obiectele din casă sau sunt adepții brandurilor?

Majoritatea sunt adepții brandurilor, ei consideră că sunt mai calitative. Am un client care mi-a dat să recondiționez o masă făcută de un brand foarte celebru în România și pe care a lucrat cu mouse-ul de la calculator o oră și s-a deteriorat în zona de acţiune a acestuia. 11137018_10206666165399696_1657696646_nOamenii au încredere în lucrurile de serie. În plus, nici nu-și permit mai mult. Din păcate, snobismul este la cote maxime la noi. Poți merge la un magazin decent, îți iei un produs, vii la mine și apoi ai un produs egal ca preț sau mai mare decât cel de la un brand. Dar ai calitate și știi că este unic.

Cine sunt cei care își personalizează diferite obiecte la tine?

În România, din păcate, acest nivel nu este apreciat de marea masă. Eu nu mă adresez acestora.  Eu am un public foarte colorat, de la navigatori, hub, salon de make-up, manichiură. Nu am un public care să aibă caracteristici comune. Însă există ceva ce au cu toții: aprecierea lucrului unicat și de valoare. În momentul când eu am pus mâna pe un produs, el va avea altă valoare decât produsul identic cu el. Îmi e foarte greu să-mi iasă două obiecte la fel.

Cum te găsesc oamenii, unde ai atelierul?

La început am lucrat în apartamentul meu. După ce șlefuiam totul era plin de praf. În acel moment m-am tot gândit și soarta a făcut ca bunica celei mai bune prietene de-ale mele să moară și, pentru că nu s-au decis ce să facă cu locuința ei, am decis să o iau eu. Cu economiile mele, am reușit să o transform într-un loc decent. Eu aveam alt vis, să merg să fac design la București, pentru asta am făcut economii. Când am început să lucrez și să văd că asta e vocația mea mi-am spus că trebuie să-mi bag toți banii în minimul de atelier pe care îl am acum. Este doar o cameră la acest moment, de aceea nu pot să fac mai multe obiecte deodată, însă planul meu este să fac un atelier mai mare. Totul fac singură acum, doar prietenul meu mă ajută cu transportul şi căratul obiectelor. Fac multă muncă fizică. Atelierul este în zona școlii 7, este singura căsuță dintre blocuri. Tot ceea ce fac, fac cu sacrificii. Când șlefuiesc, am nevoie de o zi să se așeze tot praful, mai apoi,  jumătate de zi curăț praful pentru că altfel nu pot vopsi.

Unde putem găsi creațiile?

Doar pe Facebook, dar și în câteva locuri unde am obiecte mici. La Anna Flowers și la Simphony Flowers le puteți găsi pe acestea, la patiseria Sophie, la salonul Garderobe Studio și în casele oamenilor. Mulți nici nu au vrut să pun poze cu creațiile din casele lor pe Facebook pentru că au vrut să fie unici, să nu-şi reproducă şi alţii ceea ce au ei.

Intenționez să-mi deschid un site, un magazin online, inclusiv de mobilier. Proiectul pe care îl dezvolt presupune să-mi cumpăr eu mobilierul, să-l lucrez și să-l pun în magazin, însă momentan nu pot face acest lucru.

11001829_475804325901699_7672871590524445176_nPagina de Facebook pe care eu o am, nu este creată de mine. Prietenul meu, mi-a luat poze cu ceea ce făceam și fără știrea mea mi-a deschis această pagină. Am aflat pur întâmplător, mă „plimbam” într-o zi pe Facebook și mi-a apărut undeva acolo că un prieten dăduse like paginii mele Decoupage by Kara. M-am supărat enorm pe el atunci, dar recunosc, mi-a prins bine.

Ceea ce faci este doar o pasiune sau este activitatea ta de bază?

Eu nu am nici o legătură cu ceea ce fac, sunt inginer proiectant de structuri, însă practic asta. Urmez o școală, de trei ani de design de interior pe care o termin anul acesta, este ceva mic, dar mă ajută cu o diplomă și să intru într-un fel în „legalitate”. Dacă aș practica proiectarea, eu consider că m-aș îndepărta de la ceea ce sunt eu și de la ceea ce pot oferi prin obiecte. Lucrez la o firmă însă am convenit cu angajatorul meu , ca să-mi permită să lucrez de la atelierul meu. Vreau sa îi mulţumesc pe această cale pentru că a înţeles şi a acceptat acest tip de colaborare. Am experiența necesară care îmi permite să fac acest lucru prin corespondență, de opt ani în acest domeniu. Jumătate de zi lucrez la firma de proiectare iar cealaltă jumătate, spre noapte, lucrez pentru mine. Momentan nu aș putea să fac doar un lucru, puteam să fac doar proiectare, dar mi-am dorit mai mult, nu pot fi condiționată de timp. La un moment dat mă voi opri din a face proiectare, dar atunci când voi obține un echilibru. Acum, pasiunea mea nu este un business foarte rentabil.

Care sunt prețurile practicate?

Din cauza faptului că nu am avut cu ce să mă compar, mi-am stabilit un sistem propriu de calcul de preț raportat la produsele pe care le folosesc și munca depusă. Materialele sunt relativ scumpe, dar eu aleg să le folosesc pe cele mai bune din mai multe considerente. 11017553_475804385901693_1821063486525549962_nPrincipalul este că obiectul arată mult mai calitativ și mai profesional lucrat și aspectul este mai deosebit. În plus, îmi ușurează munca. Nu pot să dau un preț exact, este în funcție de cât material intră, ce esență de lemn este. Nu este un preț de nesuportat. Dacă sunt noi, produsele recondiţionate, de exemplu, aș putea să scot un preț sub cel de achiziție. Mama, care este expert contabil, m-a învățat cum să stabilesc un preț just. Printre altele folosesc curent, echipamente, deplasări, transport. Fac o medie și la aceasta estimez efortul meu, pe care de multe ori îl subestimez.

Ce spun oamenii când își văd obiectele transformate?

Am avut diverse reacții. Mi s-a întâmplat ca o persoană să nu spună nimic jumătate de oră, timp în care doar s-a uitat la obiectul respectiv. Deodată aud „wow”. De obicei transformarea este mare.

Care este cea mai frumoasă amintire legată de obiectul pe care l-ai readus la viață?

Eu pun foarte mult suflet în tot ceea ce fac. Eu sunt genul de om influențat de experiența mea de până acum, am avut o viață colorată, cu toate culorile. În funcție de starea mea, obiectul respectiv va fi destinat unui om anume. Energiile se sincronizează într-un fel încât iese exact ce trebuie. Mi s-a întâmplat să am o comandă pentru o ramă foto, nu știam nimic despre persoana respectivă căreia îi era destinat cadoul. Mi s-au spus doar culorile pe care să le folosesc. Persoana care a primit cadoul, o învățătoare la școala particulară din Călărași, mi-a transmis că nu a primit niciodată un cadou atât de bogat în trăire. Pe ramă este scrisă o poezie de Blaga, “Noi doi”. Este cel mai de preț cadou pe care ea l-a primit. Munca mea mă solicită emoțional foarte mult, dar pe cealaltă parte mă reîncarcă atunci când văd rezultatele. Aș face asta toată ziua și lucrez pentru momentul când am să fac asta toată ziua.

Am văzut că ai creat ateliere pentru dezvoltarea creativității copilului. Cum a fost primit de părinții constănțeni, de unde această idee, a avut efectul scontat?

A fost ceva foarte frumos. Este adresat copiilor de la cinci ani la cel mult 12 – 13 ani. Mi-am ales acest segment pentru că citind puțină psihologie, mi-am dat seama că unul dintre pilonii noștri  este creativitatea, care se dezvoltă între 5 și 7 ani, la cote maxime. De-a lungul timpului m-am lovit de necesitatea de creativitate în multe situații. Ce încerc eu să le spun părinților este că copiii lor au nevoie de creativitate atât să rezolve o problemă la matematică sau să facă un eseu la limba română. Eu am încredere în oamenii cu o creativitate dezvoltată, sunt oamenii care găsesc soluții, nu probleme soluțiilor. 10407684_416552051826927_5454677823610066212_nCred că România are nevoie de astfel de generații. Copii care mi-au trecut pragul atelierelor au fost extraordinar de plăcut impresionați. Au realizat niște cutii superbe, în imperfecțiune lor, erau pline de creativitate și transmiteau mesaje puternice. Am obținut și feedback-uri de la ei. A fost o fetiță care mi-a spus că în respectiva cutie magică pe care şi-a creat-o își va păstra toate scrisorile de la iubitul său. La atelier le-am vorbit despre a scăpa planeta de deșeuri. Mă gândesc la un atelier în care să vină copii și să ia și mamele parte. Eu am încredere în copii că pot schimba multe. Din păcate atelierele nu sunt foarte dese, până acum le-am făcut de două ori, însă le-aș face de două ori pe lună. Prețul unui atelier este de 30 de lei, am încercat să obţin un preţ pentru majoritatea buzunarelor, cu eforturi şi creativitate am reuşit să pot folosi aceleaşi materiale de calitate, profitul meu fiind unul de altă natură decât cea fizică, financiară. Însă ceea ce mi-au oferit la final a fost dincolo de orice satisfacție, nu de apreciere ci pentru că am văzut o speranță în ei.

Mai ai și alte pasiuni?

Îmi place fotografia, dar şi ciclismul. Merg cu bicicleta zilnic 30 de kilometri. Iubesc natura, astfel că practic ieşiri foarte dese cu prietenii de la Offroad în Dobrogea.

Claudia PINTILIE

Despre Autor