Publicat: Sun, Jul 31st, 2016

De la dragoste şi pasiune pentru cai, la împărtăşirea experienţei internaţionale. Bogdan Feraru: „Un cal este precum o persoană, şi el gândeşte, şi el are sentimente”

DSC_0936Este de puţin peste un an instructor de echitaţie în Constanţa, însă experienţa sa este una de peste un deceniu. Dragostea pentru cai a început la Herghelia Mangalia, încă din copilărie şi odată cu trecerea anilor, trăind mereu prin preajma cailor, pasiunea s-a transformat încet, dar sigur într-o carieră. A fost şi jockeu, dar nu unul de performanţă, însă a ales să-şi facă o carieră din pasiunea pentru cai, astfel a ajuns, vreme de ani buni, să lucreze cu caii de cursă în Franţa şi Italia. Experienţa acumulată, caii buni şi oamenii calitativi i-au bucurat viaţa în perioada pe care şi-a petrecut-o în străinătate, însă şi sportul ce devenise mai mult decât o activitate a trecut prin criza economică ce a afectat întregul mapamond. A revenit pe meleagurile natale de puţină vreme să îi înveţe pe iubitorii de cai şi pasionaţii de echitaţie cum să-şi croiască, în mod profesionist, un drum lin, dar sigur către descoperirea unei mari pasiuni sau a unei viitoare cariere. Dar şi despre beneficiile fizice şi psihice ale călăritului suficient de motivante: de la linişte, relaxare şi petrecerea timpului liber în natură, până la tonifierea musculaturii picioarelor, a braţelor şi a abdomenului, dar şi pentru o postură mai elegantă, pentru că vorbim de un sport nobil.

Este singurul instructor din zona Constanţei, iar cei care vor să beneficieze de experienţa, calmul şi tactul dobândit în anii mulţi petrecuţi alături de cele mai nobile fiinţe, caii, îl găsesc la Area Eqcvestria din incinta Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii.

De unde aveţi pasiunea pentru cai şi pentru a-i învăţa pe ceilalţi cum să călărească?DSC_0937

Dragostea pentru cai a început la Herghelia Mangalia, acolo mi-am făcut baza, cu toţii antrenorii vechi, nea Costel, nea Iofciu. Până în jurul anilor 2000 am lucrat la acolo, apoi a început periplul prin această lume. Antrenam caii de curse în Franţa şi Italia. Ştiu că nu pare acum, dar am fost jockeu de curse. La noi în ţară chestia asta cu caii nu mai este ceea ce ar trebui să fie, s-a pierdut legătura, tradiţia om – cal. Când spui cal, lumea nu mai pune semnul egalul cu nobleţea, frumuseţea, le văd părţile negative, nu pe cele pozitive. În Italia şi Franţa am fost cam zece ani. Lumea cailor de curse este altfel, oamenii din jurul cailor sunt mai toţi pe picior de egalitate, chiar dacă fiecare îşi ştie rangul pe care îl are. La nivel de performanţă, fratele meu mi-a călcat pe urme, este singurul jockeu atestat din România care aleargă şi a alergat în afara ţării.

M-am întors în ţară la momentul când şi afară lucrurile se schimbau, nu în sens bun. Venise criza inclusiv la ei, i-a lovit pe practicanţii acestui sport, ne-au lovit şi pe noi şi noi ca antrenori ne-am împuţinat mult de tot. Acolo fiecare se bazează pe calul particular, nemaiexistând particulari care să fie impulsionaţi să cumpere cai şi să-i ţină, s-au diminuat şi locurile de muncă.

Cum este privit acest sport la noi în ţară?

Nu chiar la nivelul de respect pe care l-ar impune acest sport. În afara ţării chiar dacă se câştigă o cursă sau nu cu un cal, respectul exista la orice nivel. Proprietarul calului venea, îţi strângea mâna, nu conta că unul sau altul făcea curăţenie în boxă, spre exemplu, omul era conştient că exista un lanţ de oameni care se îngrijeau ca respectivul cal să fie bine: era potcovarul, medicul, antrenorul, băiatul care încăleca dimineaţa calul, era jokeul care intra în cursă cu calul, sunt şase oameni. Omul era conştient că toţi cei şase fac ca acel cal să meargă, la sănătatea lui, la confortul psihic.

Câţi cursanţi aveţi şi de ce vin oamenii?

Marea majoritate sunt copii, am în jur de 25 de cursanţi, sunt persoane care simt acea atracţie faţă de cai, care iubesc caii, iar ei îi simt pe oameni. Aici vin numai oameni care iubesc caii, dar şi între cal şi om există câteodată antipatii. Un cal este precum o persoană, şi el gândeşte, şi el are sentimente şi poate să fie sufocat sau nu, de iubire, de orice.

Cum vă ajută meseria pe care o practicaţi?

Cred că este unul din puţinele locuri de muncă la care vin cu plăcere, în România nu ştiu dacă sunt multe locuri unde să vii cu o astfel de atitudine. Am un cursant, Alex, un băieţel de zece ani. Când am început galopul cu el şi când a exclamat “oo, da!”, fiind în culmea fericirii, vă daţi seama cum m-am simţit eu.

DSC_0938În cât timp se formează un instructor bun de echitaţie şi ce înseamnă un antrenor bun în acest sport?

A fi un instructor bun ţine de a-l simţi pe elevul pe care îl ai în faţa ta, dar de calul pe care îl ai, pe care este acesta. Contează mult şi experienţa pe care am avut-o, bineînţeles. De asemenea, contează mult să-l înţelegi pe cal, că el nu poate să-ţi spună ce îl doare.

Cum s-a schimbat de-a lungul anilor atracţia pentru acest sport şi cum este văzut acesta în ţara noastră?

Uşor, uşor, da, lumea începe să vină din ce în ce mai mult, este din ce în ce mai curioasă. Sunt mulţi copiii care vin şi mulţi părinţi care îşi lasă copilul să stea la cai mai mult decât cu tableta în mână. Părinţii încep să fie mai legaţi de natură, să se întoarcă la natură şi să îi îndemne pe copii să fie la fel. Am doar un adult, un tătic adus de fiica sa, şi Alex, băiatul de zece ani, restul de cursanţi sunt fete. Este şi o regulă generală, în afara ţării o să vezi mereu mai multe fete jucând. Eu am trei – patru elevi care sunt foarte buni, dar pentru a face performanţă trebuiesc mulţi bani.

Cum se schimbă de-a lungul cursurilor oamenii care călăresc?

Un om, copil sau adult, ce ia astfel de lecţii, la nivel de amator sau mai mult, devine mai puternic, mai sigur pe sine. Paşii mici pe care îi faci în acest sport, te impulsionează şi îţi dă mai multă tărie de caracter. Şi pe mine m-a schimbat profesia pe care o am, nu aş putea face altceva. Am încercat să am bussinesul meu, dar totul m-a adus înapoi la cai. Pentru a avea propria mea afacere în domeniu trebuie foarte mulţi bani, doar un cal costă în jur de 2.000 de euro, îţi trebuie vreo şase ai, plus, grajdul, mâncarea, plus altele pe lângă.

Cât de costisitor este acest sport şi cine reuşeşte să-l practice?

Este unul dintre cele mai costisitoare sporturi pe care le poţi practica, mai ales dacă vrei să faci performanţă, să-ţi iei un cal al, tău, să-l întreţii, să mergi la cursuri. Ca să înveţi, un abonament nu este mult. Toate antrenamentele se desfăşoară doar cu mine în teren. Încet, încet se învaţă totul, cum să te urci pe cal, cu să ţii dârlogii şi toate etapele unui curs de echitaţie.

Claudia PINTILIE

 

Despre Autor