Publicat: Fri, Sep 25th, 2015

Comorile Constanţei. Casa Pariano şi casa Cănănău, autor: arh. Victor Ştephănescu

Stephanescu 029 wÎntre arhitecții români mai însemnați care au activat la început de secol XX în Constanța, Victor Ştephănescu ocupă pe departe primul loc, atât pentru numărul construcțiilor, cât și pentru importanța lor – toate au devenit în zilele noastre monumente istorice, făcând parte din Patrimoniul Național. Victor Ştephănescu (1876-1950), fiul compozitorului George Ştephănescu, întemeietor al Operei Române din București, termină Facultatea de Arhitectură de la Paris în anul 1901 ca șef de promoție și devine foarte rapid unul dintre arhitecții în vogă din București, astfel că în 1905 este numit arhitect-șef al expoziției jubiliare din 1906, la aniversarea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. El proiectează sau coordonează pe alți arhitecți pentru ridicarea clădirilor din Parcul Carol, printre care: Palatul Artelor, Pavilionul Regal, Pavilionul Dobrogei, Arenele Romane, Turnul lui Țepeș, Biserica Cuțitul de Argint etc.  În Parcul Carol, amenajat pe un teren de 41 de hectare pe locul unui câmp morcilos (Câmpul Filaretului) s-au realizat nu mai puțin de 167 de construcții (unele dintre ele provizorii), amintind de expoziția de la Paris de la 1900. Invitați de Regele Carol I la această expoziție, mai marii urbei din Constanța care plănuiau construcția unei moschei de amploare în oraș, atrași de construcția geamiei care reprezenta Pavilionul Dobrogei, l-au antamat pe arhitectul Victor Ştephănescu pentru proiectarea Moscheei Regale Carol I, ce trebuia construită pe locul vechii geamii Sultan Mahmud al II-lea, în apropiere de Piața Ovidiu. Astfel, Ştephănescu își începe “aventura constănțeană” ca autor al unor clădiri din orașul nostru, pe o perioadă care se va întinde între 1907 și 1943!

Victor Ştephănescu exersează, de-a lungul carierei lui mai multe stiluri, în principal neo-românesc (în primele decenii ale veacului trecut) și modernist, dar a creat și în alte stiluri ca: victorian, academist, neoclasic sau neo-brâncovenesc. Astfel că, în 1911, el primește în București, comanda să proiecteze Biserica Anglicană (terminată în 1914, dar funcțională după 1922), realizată în stil gotic-victorian. Influențat de aceasta, Ştephănescu combină stilul victorian cu elemente neo-românești, având aspect monumental, pentru proiectarea în Constanța a trei clădiri: Casa Ecsarhu, Casa Pariano și Casa Cănănău.

Casa Ecsarhu de pe str. Arhiepiscopiei, proiectată în 1912 de către Arh. Victor Ştephănescu pe 4 nivele (subsol, parter și două etaje), era destul de masivă (cu o deschidere la stradă de 46,70 metri), cu patru intrări având deasupra bovindouri, creând patru regiștri verticali mai înalți, ca niște turnuri față de resteCSARHU w11ul fațadei. Datorită sobrietății, a încărcării cu ornamente, a rigurozității ferestrelor atât pe orizontală, cât și pe verticală, clădirea avea un aspect mai apropiat de un sediu administrativ. Din cauza unor probleme de fundare, apariției apei la subsol și a neîntreținerii corespunzătoare, Casa Ecsarhu a fost remodelată și modificată în anii socialismului, fiind transformată dintr-o clădire cu apartamente și magazine la parter într-o clădire multifuncțională care a adăpostit primul Muzeu de Artă al Constanței. Până la urmă, ca urmare a precarității structurii de rezistență și a existenței pregnante a igrasiei, muzeul a fost mutat într-un sediu nou, iar clădirea a fost demolată. În anii noștri a fost construită aici Casa Parohială a Monseniorului Bisericii Catolice Sf. Anton din Padova.

Pe locul în care astăzi sălășluiește Muzeul Jalea, fosta Casă Pariano, în trecut a existat o altă casă memorabilă: Casa Harris. Edward Harris (1835–1916) a condus societatea de căi ferate și portuară engleză din Dobrogea timp de aproape un deceniu și jumătate, în ultimii ani de stăpânire otomană și în primii ani de administrație românească (până la vânzarea acesteia către Statul Român), fiind directorul general al companiei engleze de căi ferate “Danube and Black Sea and Kustendjie Harbour Limited” (“D.B.S.R.”). Terenul lui Harris era aliniat la b-dul Elisabeta și se întindea între strada Mahomedană (Arhiepiscopiei, azi) și strada Elenă (N. Titulescu, azi). Casa sa era însă mai apropiată de str. Elenă, după cum este scris în Ghidul Constanței din anul 1897. În această casă cu etaj, Ed Harris îl primește pe Carol I, la prima sa vizită în Constanța românească, între 30 octombrie și 1 noiembrie 1879. După cumpărarea companiei engleze de către statul român în anul 1882, casa a servit drept locuinţă lui Nicolae Macri, căpitanul Portului Constanţa. După 1900, terenul și casa îi revin moșierului Constantin Pariano, personalitate politică a Constanței, unul dintre fondatorii Partidului Conservator. El a deținut de trei ori funcția de prefect al Județului Constanța (1904-1905, 1911pARIANO 03 w-1912 și 1921-1922). Casa Harris va fi demolată și se va contrui una nouă, de data aceasta pe colțul vecin străzii Arhiepiscopiei, avându-l ca autor pe arh. Victor Ştephănescu. Proiectul care a obținut autorizația de construcție de la Primărie (originalele aflându-se astăzi la Arhivele Naționale – Serviciul Județean Constanța) nu seamănă deloc cu clădirea actuală, nici ca formă și volum, nici la compartimentarea interioară. Casa Pariano era o clădire impunătoare cu coloane masive și un foișor peste etajul 1 care îi dădea un accent pronunțat. S-a întârziat construirea ei și a venit războiul. În condițiile refacerii de după conflagrație, Pariano a schimbat proiectul inițial, care era prea grandios și clădirea ar fi costat destul de mult, preferând și alt stil arhitectural. Actuala clădire, P+1, lucrată într-un stil neo-brâncovenesc, este pusă de cercetători tot pe seama lui Victor Ştephănescu, deși nu s-au păstrat în arhive planurile noului proiect.

Pe Bulevardul Elisabeta, în dreptul Casinului (cazinoul al II-lea, 1892-1910), peste stradă, între casele Zahariade și Zottu a funcționat mult timp Teatrul de Vară. Acesta avea acces atât din b-dul Elisabeta cât și din Str. Vânătorilor (în spate). Acest teren, care a aparținut lui Gh. F. Lusi, a fost utilizat pe timpul sezoanelor de vară pentru “Low Tennis” și pentru “un mic Teatru de Vară”. Atât Casinul, cât și Teatrul de Vară au rezistat aici doar până în deceniul al doilea al secolului trecut. Casinul, care era realizat în mare parte din lemn, a fost demolat imediat după inaugurarea celui de-al treilea Cazinou (cel existent astăzi). Teatrul de Vară, funcționând doar în sezon, a fost și el desființat, iar terenul a fost cumpărat de la Gh.F. Lusi de către Titus Cănănău (primar al Constanței între 1910-1912), acesta construindu-și aici în 1913 o vilă impunătoare proiectată de arh. Victor Ştephănescu. Clădirea, în stil victorian (dar având și elemente neoromânești), este impunătoare, cu înălțimi mari ale nivelelor. Şi acoperișul, conceput cu o înclinație accentuată, îi intregește expresia majestoasă.

cANANAU 03 wRegimul de înălțime al Casei Cănănău este de D+P+1, având un pod foarte înalt, distanța de la trotuar la coama acoperișului fiind de 20 metri. La demisol se aflau spații de depozitare (mai târziu și o centrală termică). Parterul era grandios și avea trei intrări: una principală, chiar prin față (astăzi aceasta este blocată și aici există acum o logie spre stradă), una laterală, cu acces tot din b-dul Elisabeta și una posterioară, cu acces de pe Str. Luntrei. Intrarea principală era folosită numai în cazuri de protocol, în mod curent se folosea intrarea laterală de unde, prin intermediul a câtorva trepte se ajungea într-un hol imens având pe fundal o scară grandioasă ce urca la etaj. De-o parte și de alta a acestui hol se aflau un salon și un birou – spre stradă, iar spre spate – bucătăria + sufrageria , un grup sanitar, o cameră pentru servitori și o scară secundară cu accese spre demisol sau etaj. Etajul avea două dormitoare mari spre stradă, cu o baie comună între ele; din holul cu scara principală se ajungea la alte două dormitoare, iar în spate exista un atelier fotografic (!) având și o mică cameră obscură, încă o baie, camera servitorilor și scara secundară pe care se putea accede și în pod. Coșurile de fum ale sobelor și șemineelor sunt și ele foarte înalte și intră în compoziție cu acoperișul, întreaga volumetrie dându-i clădirii un aer semeț.

Detaliile acestei clădiri dau o unitate în diversitatea de elemente ale fațadelor. Tâmplăria cu forme dreptunghiulare alternează cu forme terminate în boltă. Înălțimea mare a etajului permite ca golul boltit de la etaj, cu acces la terasa-balcon dinspre stradă, să fie înscris intr-o mini-nișă care se termină cu un arc frânt. Placajul de piatră al clădirii urcă pe hornuri printre țiglele-solzi ale acoperișului, cele două coloane solide ale porticului de la intrare (astăzi transformat în logie) susțin balconul din axul central. Compoziția e completată de vasele ornamentale masive, de colțurile rotunjite, de bovindoul salonului de la parter care se termină cu un balcon semioval ce conține frize decorative având ca motiv frunze de castan, dând o imagine romantică a unei case cu o priveliște extraordinară spre mare. În perioada comunistă clădirea a fost naționalizată, aici funcționând mai întâi Banca Națională, o grădiniță, apoi Consulatul Chinez. Revendicată după 1990, astăzi în clădire funcționează Restaurantul Queen Elisabeth.

Arh. Radu CORNESCU

Fotografiile fac parte din colecţia arhitectului Radu CORNESCU

 

Despre Autor