Publicat: Fri, Mar 27th, 2015

Arta bijuteriilor lucrate manual, în mâinile ultimului meșter constănțean: Tudorel Țigănuș: „În meseria noastră trebuie să fii vizionar”

DSC_1222Prin mâinile lui Tudorel Țigănuș, bijutier din branșa veche a meșterilor constănțeni, au trecut sute de kilograme de aur și argint pe care le-a prelucrat. Meșter de peste 40 de ani a fost nevoit să renunțe la preoție pentru a făuri cele mai frumoase și delicate bijuterii, adevărate opere de artă. În atelierele pe care le-a deținut avea zeci de angajați care, sub îndrumarea sa directă, prelucrau bijuterii de aur și argint pentru majoritatea magazinelor de specialitate din țară. În anii ’90  avea cel mai frumos atelier de bijuterie din Constanța, în zona Spitalului Militar, la parterul blocului BI1, iar clienții așteptau la rând și câteva ore pentru a purta o discuție despre modelele care se doreau a fi create de bijutier. A avut ocazia, de câteva ori, să plece în afara țării, să-și valorifice la un alt nivel talentul. Împrejurările și familia l-au determinat, la un moment dat să fie gata să renunțe la acest vis. Însă, meșteșugul l-a dus mai departe. Timpul a trecut, vremurile, gusturile și oamenii s-au schimbat. Talentul lui Tudorel Țigănuș a rămas însă același, iar constănțenii care i-au rămas clienți fideli de zeci de ani și cei care i-au descoperit măiestria mai târziu îi apreciază zilnic creațiile. Cât despre a lăsa meșteșugul în mâna altor bijutieri mai tineri, maestrul Tudorel spune că vremurile actuale și meseria din care nu ies bani imediat îi îndepărtează până și pe cei care ar mai avea un dram de talent în acest sens. Nici băieții săi nu i-au moştenit talentul, însă vede o speranță în unul din nepoți, care ar avea mâini dibace pentru o astfel de meserie.

Cum ați început să faceți bijuterii?

De la 15 ani fac această meserie și la anul împlinesc 60 de ani. Am ajuns fără să vreau să fac această meserie, trebuia să mă fac popă, însă din neamul meu mi-au spus că decât să mă fac popă mai bine meseriaș. Lucru agreat sau neagreat de familia mea. Am dat examen, eram doar nouă elevi. Trei ani de zile am lucrat ca ucenic, iar iarna plecam la Arad unde făceam cursuri, la Constanța se făcea doar practica. A fost foarte frumos, erau profesori de mâna întâi, am avut de unde învăța. În 1975 am terminat școala, apoi am mers în armată. În 1979 eram deja șef la o argintărie la intersecția bulevardelor Tomis cu Lenin. Atunci aveam un salariu de 4.000 – 5.000 de lei pe lună. Am stat un an jumătate acolo și la 25 de ani eram șef  la bijuteria din zona Dacia. Acolo lucrau 19 persoane. Toți angajații mei erau cel puțin cu două serii mai mari decât mine. Am stat opt ani de zile, nu aveam niciodată salariul sub 5.000, raportat la 2500 de lei cât câștiga soția mea, care avea un loc de muncă foarte bun la Oficiul de Calcul. Mai apoi am înființat eu, pe cont propriu, o bijuterie în zona Trocadero. Am avut trei ani afacere acolo. Cu trei ani înainte de Revoluție s-a deschis în zona cofetăriei Trandafirul o bijuterie de lux. Investiția la acea vreme a fost de un milion de lei, numai mahon, o frumusețe era acolo. Stăteau oamenii la coadă pentru a discuta modelul pe care îl doreau de la mine. Se făceau bani mulți atunci, câte 10.000 – 12.000 de lei pe lună, dar lucram12 ore pe zi, de la ora 6.00 dimineața. Aveam mână liberă pentru finanțare de la ADCOM. Aveam kilograme de pietre prețioase, rusești, foarte bune, toate nuanțele. În 1995 mi-am înființat propria firmă. La Padova, bijuterie pe care o aveam pe bulevardul Tomis, avem 40 de angajați. Turnam cel puțin un kilogram de aur pe zi. Avem comenzi în toată zona de est a țării, iar ca cifră de afaceri eram al doilea pe țară, în acest domeniu. A durat până în 2007, iar de atunci sunt aici, în zona spitalului.

Cum faceți bijuteriile?

Eu niciodată nu am vândut aur. Atunci nu se făcea negoț, doar se prelucra aurul. Eu lucram când eram ucenic până la 1 – 2 noaptea. Am creat în anii aceștia de muncă peste 3.000 de modele de cercei și inele. Cream doar când eram pe malul mării, acolo aveam inspirație. Dacă îmi plăcea un inel și îl vedeam, a doua zi era pe flux, în lucru. În meseria noastră nu prea trebuie să fii întreg la minte (râde), trebuie să fii vizionar. Și nu trebuie să fii deranjat. Meseria aceasta nouă, tehnicile noi, am învățat-o după 1990. Însă meseria adevărată am învățat-o de la un meseriaș adevărat, armean, Kazazaian Kevork, care avea o bijuterie peste drum de Casa Albă. Nu exista model de bijuterie pe care să nu îl facă. Un an jumătate am învățat meserie de la el. După ce a ieșit la pensie, când aveam bijuteria la Dacia, el venea în fiecare zi la mine să-și bea cafeaua. Din meșter nu l-am scos niciodată.

Nu ați fost tentat să plecați în străinătate?

De două ori am vrut să plec. În 1983 – 1984 am plecat la turci. Acolo mi s-a spus că dacă îmi vând mașina, în două – trei săptămâni sunt plecat. Nu am putut risca pentru că abia ce îmi cumpărasem și renovasem apartamentul pe banii munciți de mine și mi i-ar fi putut confisca dacă plecam. De supărare că nu am putut face asta, m-am îmbolnăvit de ulcer. După doi ani, am vrut să plec iar. Mi s-a dat permisiunea de a pleca doar pentru vacanță. Nu am riscat nici atunci.

Ce fel de pietre ați prelucrat?

Toate pietrele care există în lumea asta, de la briliante, safire, diamante.

Cum trebuie să fie un om pentru a urma această meserie?

Trebuie să vrei să faci această meserie, să-ţi placă ceea ce faci, nu de dragul banilor, să vrei să  lași ceva în urma ta. Dacă nu vezi mâinile unui bijutier nu știi dacă e meseriaș. În Constanța mai sunt doi trei meseriași care pot face orice, iar înainte de ’89 erau în jur de 80.

Copiii dumneavoastră nu v-au urmat meseria și talentul?

Dacă eu nu văd o mână care să meargă, nu simt nimic. Am doi băieți care lucrează în cu totul altă arie de activitate, nu au nicio treabă adiacentă cu activitatea mea. Nepotul meu, care este încă mic, se pare că are o mână mai dibace. Am speranță în el.

Mai sunt oameni care vor să facă mai departe această artă?

Poate că mai sunt, nu prea mă interesează, mulți văd prioritar interesul material și nu au răbdare să devină adevărați meșteri.

Mai există vreo școală unde se mai învață o astfel de meserie?


La Spiru Haret, la liceu, se mai învață dacă sunt doritori. Oamenii pe care i-am avut în atelier i-am școlit pe banii mei. Iar cei care mai practică meseria asta când spun că au fost școliți la mine în atelier sunt priviți altfel, sunt oameni de bază în locurile unde sunt acum.

Cât vă ia să faceți un inel, o pereche de verighete?

Câteva ore. De cele mai multe ori oamenii nu-mi lasă modelul după care să le fac bijuteriile, însă atunci când vin să-și ia marfa este făcută exact cum și-au dorit și cum arată originalul sau modelul.

Cine sunt clienții dumneavoastră?

Nu am dorit niciodată să știu cine sunt clienții mei deși din ce mai auzeam erau mulți oameni de vază ai orașului și din aceste vremuri și din trecut.

Cum este apreciat la acest moment aurul, în opinia dvs.?

Nu mai este o bună investiție. Era acum vreo șase ani. Acum, un gram la cumpărat din magazine este 180 de lei, iar la amanet 70 de lei. Vi se pare corectă diferența?

Cum credeți că a evoluat piața bijuteriilor în ultimii 20 – 30 de ani?
Piața autohtonă nu a evoluat deloc din punctul meu de vedere. Întreprinzătorii nu sunt susținuți și se găsesc „n” motive pentru a le pune piedici. Am trăit pe propria piele o astfel de experiență.

Claudia PINTILIE

Despre Autor